JORGE LUIS BORGES s-a născut pe 24 august 1899 în Buenos Aires. În 1901 familia Borges se mută în cartierul Palermo, loc care va avea o influență foarte mare asupra scrierilor lui Jorge. În 1905, la doar șase ani, are primele încercări literare, potrivit propriilor mărturisiri. „Am început să scriu la șase sau șapte ani. Încercam să-i imit pe autorii clasici ai literaturii spaniole, ca, bunăoară, Cervantes.” Pe lângă asta, devine un pasionat cititor.

În 1914, din cauza problemelor cu vederea, tatăl lui Borges ia hotărârea de a-și lua familia și de a se muta în Europa, în vederea unui tratament oftalmologic. După o scurtă trecere prin Paris și prin Italia de nord, se stabilesc la Geneva, unde vor sta până în 1919. Borges a locuit un an la Lugano, unde a obținut diploma de bacalaureat. Din 1920 familia Borges se mută în Spania. Jorge participă la mișcarea literară spaniolă de înnoire avangardistă denumită ultraism. Un an mai târziu familia Borges se reîntoarce la Buenos Aires.

În 1925 publică primul său volum de eseuri, intitulat Investigări. O cunoaște pe Victoria Ocampo, scriitoarea și animatoarea culturală de mai târziu. În 1928 publică o nouă culegere de eseuri, Limba argentinienilor. Cel de-al treilea volum va fi unul de poezii, intitulat Caietul San Martin, și va apărea în 1929. În 1930 îl cunoaște pe Adolfo Bioy Casares, care-i va deveni bun prieten și colaborator. În același an publică volumul Evaristo Carriego. În 1932 îi apare volumul de eseuri Discuții, iar din 1933 devine responsabil al suplimentului săptămânal al cotidianului Critica. În 1935 publică volumul Istoria universală a infamiei, iar un an mai târziu apare Istoria eternității.

În noaptea de 25 decembrie a anului 1938 suferă un accident grav, care-i va accentua orbirea progresivă. În 1943 îi apare volumul Poemas, în care este grupată creația sa poetică dintre 1923 și 1943. În 1949 și 1951 îi apar două celebre volume, El Aleph și, respectiv, Moartea și busola (care conține texte extrase din volumele Aleph și Ficțiuni). În 1955, după căderea dictatorului Peron, este numit director al Bibliotecii Naționale și profesor la Facultatea de Litere din Buenos Aires. În decembrie este ales membru al Academiei Argentiniene de Litere. Orbirea scriitorului atinge, în acest an, un stadiu avansat. Până în 1959 va orbi aproape complet.

În 1961 primește, ex-aequo, cu Samuel Beckett, Premiul Internațional al Editorilor de la Formentor, Mallorca (același pe care Mircea Cărtărescu l-a primit de curând). Ține prelegeri de literatură în SUA, la invitația Universității din Texas. Este onorat peste tot în lume și ține conferințe la Madrid, Paris, Geneva, Londra, Oxford, Cambridge și Edinburgh. În 1966 îi apare volumul Opera poetică (1923-1966). În 1970 îi apare volumul de povestiri Raportul lui Brodie. În 1973 renunță la funcția de director al Bibliotecii Naționale.

În 1975 îi apare volumul de ficțiuni Cartea de nisip. Este numit director al colecției „La biblioteca de Babel”. Începând cu 1980 se vorbește tot mai insistent despre candidatura lui la Premiul Nobel pentru Literatură, pe care însă nu-l va primi niciodată. Este distins cu Premiul Cervantes 1979, împreună cu Gerardo Diego. În 1985 se lansează la Buenos Aires ultima sa carte de poeme, intitulată Conjurații. Pe 22 aprilie 1986 se căsătorește cu Maria Kodama. Moare la Geneva, pe 14 iulie. Este înmormântat în Cimetière de Plainpalais.

carturesti.ro

Notele biobibliografice sunt preluate din volumul Moartea și busola (Polirom, 2006, traduceri și note de Irina Dogaru, Cristina Hăulică și Andrei Ionescu), iar textul de mai jos din volumul Jorge Luis Borges – Poezii (Polirom, 2005, traducere și prefață de Andrei Ionescu).

The Thing I Am

Nu știu ce nume am. Eu nu sînt Borges
(Pierit-a Borges în La Verde, împușcat),
Nici Acevedo, ce visează-o bătălie,
Nici tata, aplecat deasupra unei cărți
Ori moartea așteptînd-o-n zorii zilei,
Și nici Haslam, versete descifrînd
Din Evanghelii, de Northumberland departe,
Nici Suarez, cu plutonul de lăncieri.
Sînt numai umbra-aceea proiectată
De-aceste umbre dragi amestecate
Memoria lor sînt, dar eu sînt altul.
Cel care-a fost, ca Dante Alighieri
Și noi ceilalți, în straniul Paradis
Și-n multele Infernuri necesare.
Sînt trupul și sînt chipul nevăzute.
Sînt, când se-ncheie ziua, resemnatul
Care cuvintele le potrivește
Altfel decît de obicei sînt folosite,
Spre-a însăila povești ce istovesc
Domeniul denumit literatură.
Sînt cel ce enciclopedia consultă,
Școlaru-ntîrziat cu păr cărunt,
Sînt prizonierul unei încăperi
De cărți ticsită fără de cuvinte,
Care-ntr-un colț scandează temător
Un hexametru învățat cândva,
Sînt cel ce vrea să mînuiască-o lume
A focului și-a apelor Mîniei
Cu puțintel din Fedru și Virgiliu.
Trecutul mă-mpresoară cu imagini.
Și amintirea bruscă sînt a sferei
Din Magdeburg, a unor sacre rune.
Sînt un distih de Angelus Silesius.
Sînt cel ce mîngîierea o cunoaște
De-a-și aminti de clipa fericită.
Sînt uneori nespusa bucurie.
Sînt cel ce știe că e doar ecou.
Sînt cel ce vrea să moară-n întregime.
Sînt poate cel ce ești și tu în vis.
Sînt lucrul care sînt. A spus-o Shakespeare.
Sînt ce-a rămas din șirul de netoți
Și de fricoși ce-am fost cîndva pe rînd.

gelu diaconu
https://www.facebook.com/omiedesemne/

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment