I.
Mă uit la televizor și ceea ce văd, trecând de la un post la altul, zapând, mă cutremură. Unii au ajuns să se teamă ca de moarte. E prea radicală schimbarea. Parcă nu se mai vorbește aceeași limbă, parcă locuiesc, unii de alții, la ani lumină. Argumentele firești nu mai au aceeași rațiune. Un fel de Einstein, specialist în relativizarea informațiilor, a viziunilor, a gândurilor, ar putea să ne dea câteva explicații. Un halou magnetic al iritațiilor curbează, frânge, scornește, scoate din nimicul pământului, aduce din cerul toxic, tot felul de alegații.
Toți par să se înfrunte unii cu alții. Răcnind sau tăcând. E și o problemă de comunicare. Toți se înfrățesc și pornesc bătălii nimicitoare pentru nimicuri. Sunt momente asurzitoare, tăceri de aceeași natură. Cele două Românii, în alb și negru, au trăit în cei treizeci de ani într-o cu totul altă lume. Au alte istorii. Fiecare nimicește eroii celuilalt. Mi-i foarte greu acum să mă gândesc la daci și la romani, la voievozii din marile cărți, e un timp eroic pe care l-am compromis prin atâtea vorbe.
Până la urmă, Caragiale e scriitorul care ne-a descris. Îmi vine să-l dau la o parte pe Eminescu, cu ale lui promisiuni de naiv. Tinerețea capitalismului occidental, un spațiu al visului pe care fiecare în acești treizeci de ani l-a frecventat, zilnic, acum, a devenit un teritoriu al pierzaniei. Ba e un model pentru fanatisme, ba America lui Trump vrea să-l scufunde. E sufocat de globalism, de soroșism fără Dumnezeu. La Răsărit, Rusia ne sperie și mai mult. E un spațiu în care clocotesc patimile, pasiunile sălbatice ale comuniștilor și mongolilor.
X
Cu orice zi care înaintează spre data de 18 mai, parcă înaintez într-un roman experimental, fără noimă. Detaliile nu se mai leagă. Personajele sunt tot mai terne. Caut cât pot de atent să urmăresc personajele astea așa-zis suveraniste. Sunt personaje secundare, auxiliare. Îmi par aduse din locurile cele mai cunoscute. Nu au o minimă adâncime. Ele nu pot decât să dea o culoare fundalului, scenei. Aici, pe fundal, culorile, amănuntele apar si dispar după o mecanică diabolică. Totul șochează, îmi dă sentimentul unei schimbări radicale. Așa ceva nu am mai simțit, nu am mai văzut. Violența este asurzitoare. Care e sensul aici? Miezul ascuns al acestui roman?
X
După acest roman al campaniilor electorale, care are atâtea volume, care parcă nu se mai termină, ne paște o mare primejdie. Suntem în plină deriziune a noțiunilor. Replicile romanului, slogane de pe stadioane, din bâlciuri, șoptite, răcnite, din noaptea minții, murdării aruncate ca în pragul nebuniei, au creat un mediu insuportabil. Ideal pentru o cădere ireversibilă. Totul e inutil. Orice amintește de trecut pare o ordine a unei lumi pierdute. Iar ce vine, o nebunie. Extremismul acestor golani șterge memoria. Oare cum am ajuns aici?
Dimensiunea morală, psihologică, e dată peste cap. E operă de spectacol populară, de bâlci. Înțelege fiecare ce vrea. Când râde unul, plânge altul. E comică, e tragică? E o operă pentru un public cu totul nebănuit. Promite o distracție continuă, pentru fiecare, într-un mod absurd.
Devin inutile normele minime ale judecății sociale. Cei care apără valorile tradiționale au spume la gură, cei ce se declară pioși dovedesc un orgoliu insuportabil. Cei arătați cu degetul, lgbt, sexism, par a fi conservatori inițiați. Lucrurile bune, aproape ideale, atât de plăcute intelectualilor, sunt derizorii. Limbajele artei, ale literaturii, lăbărțate, pe bani mulți, nu produc decât un spectacol inutil. Poporul vrea să se distreze. Nu poate fi oprit. Există de fapt o mulțime de popoare în ascuns. Fiecare om puternic are la dispoziție poporul lui.
X
În felul acesta, nu poate fi decât un roman negru. Unul care hrănește milioane de oameni. Iar oamenii aceștia chiar au un IQ ridicat. Autorul lui poate fi unul din autorii celebri, atractiv pentru marile trusturi de vânzare de carte. Îmi vine să scriu carte cu litera mare, ca să se înțeleagă de partea cui sunt. În acest roman de la noi, actual, avem toate scenariile. România profundă, desigur istorică, uitată de toți, cu minunatele bogății din aer, din apă, de sub pământ, cu bogățiile spirituale, cele pe care le visăm când suntem la pământ, cu eroii nemuritori, dincolo de slogane și strigături. Toți jurăm aici pe adevăr. Citim cu sufletul la gură. E un roman halucinant.
Uite unde am ajuns?
Realitatea noastră e la ani lumină. E un roman pe care nu-l bate vreo operă a vreunui scriitor actual. Scriitorul, care pare a fi anonim, se scufundă în cele mai adânci lumi. Scoate de păr hoții, corupții. Lumi indecise. Lumi de doi bani, urâte, tulburate, criminale deseori, deseori umbrele astea au instrumentele celor mai ciudate crime, crime măsurate în microni, în megatone de efecte psihologice sau morale. Doar cu acest arsenal transformi invidiile mărunte în revoluții.
Revoluțiile la noi au devenit borne necesare în orice scenariu politic. De acum orice manifestare publică se cere a fi urmată de o revoluție. Vor fi scrise eseuri sau cărți pentru a face aceste conexiuni complicate.
X
O Românie ca o pădure, ca un loc al dezordinii. Un loc unde avem o violență a răzbunării, ca un spectacol pe placul celor mulți, sau chiar marcat de o cruzime gratuită și absurdă. Nimic astfel ne poate mântui, ar fi un film de groază, unde corupția va cuprinde natura și civilizația.
X
La începutul anilor 90, odată cu schimbarea vieții publice, a început să se resimtă nevoia unui fel nou de-a comunica. În presă, a început să se scrie direct, cu puțin epic, imitându-se cam ce se făcea în Vest. Accentul cădea pe acele lucruri noi, care continuau să iasă din umbră, sau care veneau din afară. Era un import comercial sau mediatic imens. Descopeream lucrurile cele mai comune ale lumii libere, cele care puteau fi văzute ușor, cu plăcere, care gâdilau acel orgoliu incipient al intrării în lume. O lume mare.
În politică, sărea în ochi limba celor din opoziție. Readuceau o atitudine istorică. Demnă, simplă, curată. Limbajul critic, contondent, avea o simplitate populară, ușor trucată, solemnă Se străduiau din răsputeri să vorbească poporului. Poporul atunci era un cuvânt vag, al limbii de lemn. Cei veniți din diasporă îl utilizaseră din plin, ani în șir, la întâlnirile lor. Ale românilor, toți la grămadă, unde se nimerea. Printre ei, și spioni, și legionari, și securiști. Mulți trădători de țară, cum spune Rațiu în jurnalul lui.
Regele Mihai în aparițiile sporadice cultiva acest limbaj. Era convingător. Poporul și elementele lui sunt lucruri de bază ale limbii regilor. Începeam să resimțim acest trainic adevăr. Iar Regele Mihai era de-o naturalețe cuceritoare. Era și ceva străin, la el, și ceva nou, un amestec de atitudini naturale și cosmopolite, ce evoca efortul celui așteptat demult, care învață cu noi o limbă nouă.
O formă simplă și corectă, care stătea la baza acestui limbaj, o cultiva și Ion Rațiu. Era limba omului politic nou, o limbă a comunicării, a omului politic neduplicitar, care se călise într-o lume democratică, care avusese succes în lumea liberă, socială și financiară.
Limba seniorului, a lui Corneliu Coposu, avea farmecul celui de-acasă, alesul, pedepsit și iertat de comuniști. Iertarea asta, căpătată atât de greu, îi adâncise rădăcinile. Boala și suferința îl făcea și mai convingător. Aveam omul ales al locului, plin de contradicții, pe care le stinge cu o înțelepciune a pământului. Nu era regățean, ci ardelean. Greoi în mișcarea aceea importantă a conștiinței. Utiliza și el contondențele, asprimile, în care noi, cei care nu ne putea desprinde de realitatea României post comuniste, ne regăseam.
Se adresa și acelei clase politice noi, fățarnice, aleasă pe baricadele revoluției, formată în mare parte din elitiști ai lumii comuniste. Oamenii lui Iliescu utilizau o limbă prețioasă, de lemn, reformată. Era limba noii puteri, oficiale. Se adresau astfel poporului, acelei mase greu de reformat. Era limba de lemn a celor deștepți, duplicitari, de mare rafinament.
Curios cum pe val a rămas Emil Constantinescu, ca lider al opoziției. Stăpânea un limbaj asemănător, al celui cu performanțe. Lucruri prețioase care trimiteau la o lume ideală. Idealuri pe care ni le construisem ani întregi, în acea opoziție totală, tăcută, în umbră. Venea din spațiul politic restrâns, al societății civile. Viziunea lui și modul de-a comunica erau pline de prețiozități, lucruri inutile, adunate cu deșteptăciune, cu un pragmatism superior, abstract. Al activistului de fapt. Detașat de gândirea metaforică, a Anei Blandiana, pe care o evoca doar ca ecou, cu zâmbetul pe buze. Devenise limba opoziției marcată de entuziasm, odată cu slăbirea puterii postcomuniste.
Conceptele acelea, multe vagi, nu puteau să fie totuși asimilate. Aveau în spate și orgoliu, și comoditate. Apoi de la putere, vorbeau toți de o realitate îndepărtată. Poporul voia aici, acum. Poporul, acea masă încremenită, cu câteva cerințe clare, înserate în masa lui, nu putea fi cucerit. Ajuns la putere, pe Constantinescu toate acele lucruri prețioase, teoretice, l-au vulnerabilizat. L-au făcut și mai subțire. Structurile administrației din jurul lui voiau alt mod de-a comunica. Altceva trebuia și pentru popor.
Apoi, a venit o vreme a gloriei societăților civile, toate în opoziție. Era o lume a celor cu performanțe, diferiți, pentru care poporul, rămas în urmă, în umbră, nestingherit, a devenit un cadavru bun de disecații. Peste cadavrul lui se purtau o mulțime de dialoguri inutile. Alegații. Idealuri comune, ce aveau în spate aroganța și comoditatea. Cuvintele lor nu mai spuneau nimic important public, hrăneau mai departe atitudinea duplicitară a sistemului politic.
X
E greu de găsit un prototip al limbii lui Călin Georgescu. Poate fi a unui personaj care duce în absurd viziunea clasică a românismului. Recunoaștem, în argoul lui suspect, limba sibilinică a vreunui moștenitor degenerat a acestei memorii. Rrromânismul, încondeiat de Caragiale.
Georgescu cred e mai degrabă un produs, pur, al sistemului politic. Ușor se vede recuzita comunismului, apoi PSD-ismului istoric, a PRM-ismului extremist. Sunt lucruri comune simplificate, reactualizate ale naționalismului extremist, a național-comunismului. Unele stârnesc interesul, forțează imaginația. Alte par fulgurații ale minții unui tulburat. Atunci personajul face profețiile cele mai inspirate. Stă pe muchia hăului, își bâțâie picioarele în aerul pur și turuie, greu de oprit. Știe toate lucrurile ca orice activist, are soluții, pe toate le formulează, raportându-se la o realitate cu totul impură. E realitatea noastră, precizează violent, nu a lui. În focul demonstrațiilor e violent. Solemn, la costum, pare cel uns de popor, așa se legitimează. Tresar. Nici nu poți să știu dacă minte. Mereu pare un inspirat, un profet al unui tărâm astronomic. Limba asta a lui, firește româna, e o limbă veche, din care s-a născut și latina. O spune inocent, convingător. Tace supărat dacă e pus la punct. În aceste răgazuri, nedumerit, pare uman câteva secunde.
X
Nucleul dur al suveraniștilor e format dintr-un fel de inițiați. Sunt atinși de un misticism al răzbunării. Nu sunt acolo săracii sau obidiții. Privesc cu dispreț la cei acomodați aici. Par a veni din afară. Fac parte aș crede din clasa medie, din cei care au puțin capital și ar putea mișca economia. Cred că și o fac. Au case frumoase, unii au ferme cochete. Au muncit din greu în anii din urmă, mulți în Occident. Au pus bani deoparte. Nu-s împăcați totuși. Prea au fost marcați de conjuncturile proaste ale sorții. O soartă ingrată. În Occident au suportat asocieri injuste, cu hoții, cu cerșetorii. Un fluid negru al invidiei i-au ținut mereu împreună, încordați. Acum, că a sosit momentul, vor să se răzbune.
Apoi vin șmecherii, cei care au beneficiat prea puțin de pe urma oportunităților sistemului. Mulți cred că sunt pensionarii avantajați, militarii, polițiștii. Cei care încă muncesc, mulți chiar la negru. Ei cunosc șmecheriile, scenariile. Sunt comunicatorii din interior. Cunosc slăbiciunile și ale celor slabi, și ale celor puternici. Pe cei puternici i-au servit destul, cu abnegație. A sosit vremea altui destin. Ei pot pune focul.
X
În România, de ani buni e o dispută nerezolvată între zona rurală și cea urbană, între orașele mari și cele mici. Capitala și provincia. În zona urbană și dezvoltată, se spune, trăiește o elită culturală și tehnocrată. Ea a fost beneficiara dintâi a noutăților, a extinderii spre Europa. A cules de aici, comodă, înțeleaptă, de acasă, roadele. Toate discursurile despre viitorul națiunii, toate proiectele care pot atinge perfecțiunea înnoirii, proiecte raționale, proiecte în care s-a vorbit de globalizare, de egalitatea șanselor, de beneficiile AI, despre America și NATO, toate aceste lucruri sublime și complicate, mai ales prin noutatea lor, au fost înțelese bine. Desigur, printre ei, un procent bun au fost și șmecherii. Mulți dintre ei în partide, în fundații, au vânat beneficiile.
În partea opusă, mereu au stat alții tăcuți. La pândă, au urmărit spectacolul complicat. De la depărtare, din provincia culturală și socială, din zona rurală, tăcută și uitată politic, nu prea au fost mișcați. Nu prea au văzut mult cu ochii mijiți. Încet-încet, această zonă, nedezvoltată, depopulată, s-a schimbat. Au făcut investiți cei care au plecat la muncă în Occident. Și-au făcut case mari – idealul lor de viață! -, fiind marcați de marea diferență. Dintre ei și elitele prooccidentale. Au căutat cum au putut să-și joace bine rolul, aici acasă, de români verzi.
Politica din țară, a celor inițiați, prin ochii lor, mijiți, poate fi înțeleasă ca o pervertire. Acum o vor întoarsă cu fundul în sus.
