În miez de vară revin cu un fel de scrisoare către voi, aici, într-un spațiu în care m-am simțit de cel puțin o mie de ori acasă, de fiecare dată când am citit articole, cartoline ori am scris vreun text pentru vreo încăpere a acestei platforme.
Din motive închise la culoare nu am mai avut timp de rubrica scrisori, sper să revin și la asta cât de curând, dar nu despre asta voiam să vă povestesc acum. Astăzi vă aduc câteva impresii și frânturi din povestea Festivalului Internațional de Poezie și Muzică „Poezia e la Bistrița”, ediția a XV-a.
De ce frânturi? Pentru a trăi întreaga experiență cred că trebuie să mergeți acolo și să vă trăiți propria experiență. Altfel e ca și cum vă uitați la scena unui sărut și, chiar dacă e un film bun, nu vă poate aduce toată bogăția senzorială pe care o aduce mângâierea dintre buze și corpul lichid al sărutului trăit pe propria piele.
Ca texte de recenzie recomand cu mare drag articolele din revista Alecart, cu textul meu puteți doar să vă pierdeți vremea la o cafea.
Anul trecut am ajuns pentru prima dată la Bistrița, pentru acest festival, iar faptul că am mers din nou anul acesta cred că spune destul despre calitatea festivalului, a oamenilor, a locului.
Sincer, am avut un an greu și mi-am spus că aș vrea o vacanță doar pentru mine și mintea mea, dacă mai am așa ceva. Am decis să merg la festival înainte să văd lista invitaților. Dar când l-am văzut pe Manuel Vilas cap de listă, apoi pe Ioan Es. Pop, Ion Mureșan, Viorel Mureșan și alții (ba chiar și artiști vizuali), am simțit că nu i-am îmbogățit pe ăștia de la booking.com degeaba.
În urma unor peripeții CFRiste am ajuns la puțin timp după ce soarele își întindea prima lumină a zilei pe străzile pustii ale orașului dintre dealuri. Dar la festival nu m-am grăbit, aș minți dacă aș spune că am făcut treabă reportericească, chiar am mers relaxată, ca în vacanță.
Am ajuns ultima, cum îmi place, pentru că îmi oferă haina asta a invizibilității. Și la propriu și la figurat. Par exemple – eu nu-s împiedicată de fel, dar acolo, două seri la rând, m-am împiedicat pe treptele Palatului Culturii în ceea ce eu speram să fie eleganță. Vă imaginați ce ușurare am simțit că, fiind ultima, nu m-a văzut nimeni cât de ridicolă pot fi în încăpățânarea tocului înalt și rochii cât ziua de vară. Mă rog, vă spun asta doar vouă, vă rog să păstrați secretul vânătăii de la genunchiul drept.
Carevasăzică joi, în prima seară am ajuns la țanc, când pe scenă se striga: Poezia e la Bistrițaaaaa!
Lipită de peretele din spatele sălii am ascultat șase poeți și poete (Paula Erizanu – Republica Moldova, Małgorzata Lebda – Polonia, Alex Frandeș, Artiom Oleacu – Republica Moldova, Viorel Mureșan). Mi-au plăcut în mod diferit, dar ăsta e și farmecul festivalului, unul din ele – diversitatea. Poți merge liniștit în orice seară, la una ori la toate, sigur vei găsi ceva care să îți placă. Mi-a plăcut energia tânărului bistrițean Alex Frandeș și sprijinul aproape sportiv din partea sălii.
Pentru mine tavanul sălii s-a făcut și mai înalt în momentul în care a urcat pe scenă Ion Mureșan și a citit din noua sa carte Introducere în poezie – o mână de povești lirice din care mi-a mai crescut un cap în cap, o cameră în cord și tot așa m-am replicat și multiplicat în stări până ce la final am zâmbit laaarg când a spus: „Sunt atâtea domnișoare și doamne aici încât trebuie să spun și un poem de dragoste!”. Și așa a făcut. L-a recitat, fără foi, din grămada de poeme de sub pălăria sa de paie.
Apoi ne-am bucurat de o formație de jazz-fusion din Serbia – Eyot de care habar nu aveam. Seara s-a încheiat târziu cu un tur ghidat acordat de Lina Țărmure, curator al expoziției de artă contemporană a artistului Dumitru Gorzo. Gorzo e un artist aparte care a adus în spațiul public o parte din creația sa, a propus dezbateri pe diverse subiecte ale artei vizuale și nu numai. (Promit să mă întorc la acest subiect.)
A doua zi a festivalului nici că putea începe mai bine decât la o cafea cu scriitorul spaniol Manuel Vilas în frumoasa curte interioară a Muzeului Județean.
Cu soarele de prânz în creștet am ajuns ultima și aici, dar am găsit tot ce are nevoie omul vara: umbra copacilor, cafea și o discuție cu conținut care se expandează în tine și te hrănește pe o perioadă îndelungată. Discuția a fost moderată de scriitorul Marin Mălaicu Hondrari, iar Manuel Vilas, alături de minunata traducătoare Elena Borras, au creat o legătură spontană cu publicul prezent. Ascultându-l pe diverse subiecte vecine cu marile teme ale operei sale – sărăcia, părinții, memoria, identitatea construită în timp prin recuperarea memoriei colective, a familiei, moarte, viața într-un registru kafkian, dragoste – am descoperit un om cald, empatic și cu foarte mult umor așa cum sunt doar oamenii care au trecut prin infern (ca o parafrază a unui vers ce-i aparține lui Radu Vancu, nu doar pentru că iubesc mult versul acela, ci pentru că susține scheletul ideii expuse). Sau poate este cum mi-am spus cu ceva ani în urmă: literatura bună e scrisă de oameni buni.
Am trăit o bucurie intensă ascultându-l cum vorbea despre tatăl său. Apoi am făcut pași în soare fumând țigară de la țigară, la marginea publicului, ca să îmi ascund și usuc în lumină obrajii șiroiți de cum înfățișa cât este de greu să descrii durerea psihică, de cum vorbea despre trauma transgenerațională a sărăciei ca o mână noduroasă peste gura adâncă a traumei războiului, or cel puțin în imaginea asta am perceput eu cuvintele lui care atârnau cu greutate în aerul luminos de vară.
MMH a destins atmosfera cum știe el mai bine, cu bancuri și scurte istorii, apoi a preluat întrebări din public pentru Manuel Vilas. Totul s-a încheiat cu o sesiune de autografe la care am stat bucuroasă la coadă și când mi-a venit rândul, după autograf, înainte să plec i-am spus lui Manuel Vilas – bancul cu Liviu: I’m gonna Liviu, baby! – (Dar fiind un banc semantic & „intercultural” am rugat-o și pe Elena Borras să i-l spună și în spaniolă).
Ziua a continuat în altă direcție, ne-am răsfățat vizual cu expoziția lui Ion Barbu care pur și simplu abundă de umor proaspăt cu tăietura fină a inteligenței artistului matur. Eu m-am bucurat foooooarte tare de partea cu pietropoeme, dar în genere m-am bucurat de expoziția asta ca de o frumoasă expresie a împerecherii dintre cuvinte, culori și obiecte – concept.
Mi-am făcut o agendă de festivaluri în care am strâns autografe, ca într-un ierbar, plimbându-mă prin oraș și întâlnind scriitori ca parte din flora spontană a locului.
(Asta e altă parte frumoasă a festivalului, cum respiri același aer cu oameni pe care îi citești cu drag, oameni care îți scot aerul din piept cu câteva pagini, poeme ori cărți întregi în care îți găsești bucăți din tine scrise ca pentru tine sub umbrela magică a rezonanței.)
Apoi, odată ce lumina a intrat în scădere, am ajuns la Palatul Culturii – ultima, desigur.
Ascunsă iar precum o bălărie în peretele de iederă i-am ascultat pe toți cei șapte protagoniști ai serii: Ruxandra Cesereanu, Dumitru Fanfarov – Republica Moldova, André Ferenc, Jakub Kornhauser – Polonia, Marija Stojanović – Serbia, Mărcuțiu-Rácz Dóra și Manuel Vilas – Spania. Dumitru Fanfarov a indus sălii ritm ca la un concert, iar Manuel Vilas pur și simplu ne-a atins și prins într-un joc între poetica suferinței transformată în fumusețe, cum bine spunea Marin Mălaicu Hondrari, și autoironie. Într-o pereche de blugi gri, cu un tricou negru cu brandul festivalului, acest scriitor distinct frapează prin contrastul dintre simplitate și complexitate, prin umorul cu care îți spune lucruri teribile. A surprins sala cu spontaneitatea sa și când a făcut pauză din lectură ca să-și critice textele:„Che buena poemas!”
Ascultându-l, îmi părea atât de departe de autoportretul dintr-o imagine care mi-a rămas tatuată în minte din volumul În toate a fost frumusețe: „Cel ce ar dura o veșnicie/până să ardă sunt eu, pentru că mi-e inima/de granit și carnea mea de oțel neîmblânzit/și sufletul meu un vulcan/ de sânge la trei milioane de grade[…]”
După un recital recital Tiberiu Herdlicska & Bigg Dimm a’Band seara minunatei zile de vineri, 14 iulie, s-a încheiat cu țuică și vin.
Pardon, la o vorbă după un pahar de vorbă cu țuică și vin, doar câte unul ca să poată avea sens ce gândesc și exprim, altfel devin un personaj de desene animate care chicotește des. Ideea era că la atelierul GORZO, parte din proiectul Continuous Studio VI, gazdele au fost primitoare, nu doar artistul, ci întreaga echipă.
Turul ghidat a început cu o discuție despre demersul lui Dumitru Gorzo față de poziția reducționistă asupra relației dintre centru și periferie, despre tendința generală de a colabora și expune cu precădere în orașele mari. La Bistrița, Gorzo a propus răsturnarea modelului, printr-o rezidență de trei luni la Casa cu lei și prin colaborarea cu curatoarea Lina Țărmure a adus arta vizuală de pe piedestalul prețios, accesibil exclusiv elitei, în spații diferite precum parcul, a deschis ușa casei pentru discuții, cu scopul de a pune în valoare potențialul neexplorat al contextului unei comunități care poate avea o reacție implicată în viața vizuală și educarea imaginii.
„Utopia, merită” este un proiect în continuă dezvoltare ca un corp viu ce crește în timp, în intervalul cât artistul locuiește în atelierul de la Bistrița. Creșterea nu este una controlată, nu are o formă ori o direcție cunoscute, posibilitățile liniilor rămân nedefinite, totul ia forme diferite de la o zi la alta, în mod spontan, diversitatea și originalitatea având legătură cu dinamica locului, cu economia discuțiilor care apar la fiecare întâlnire dintre artist, echipa sa și public. Pe mine m-a aprins discuția în punctele în care se vorbea despre procesul de lucru în desen/pictură care se asemăna în unele puncte și se distingea în altele cu procesul de lucru al scrisului. Ba chiar m-am trezit vorbind în public, de două ori, iar eu nu prea fac asta de obicei – cam atât de tare mi-au plăcut discuțiile.
A treia zi a festivalului (ultima pentru mine pentru că atât am putut sta anul acesta) a fost și ea plină ochi, urechi și inimă.
În curtea interioară a Palatului Culturii, ziua de sâmbătă, 15 iulie, a început cu „Poeții invită un prozator: Florin Lăzărescu”. Nicoleta Munteanu și Florin Lăzărescu ne-au încântat, efectiv ne-au fermecat cu o discuție savuroasă (la care iar am ajuns ultima), din care am pierdut nu foarte mult, probabil punctul de pornire – romanul Noaptea plec, noaptea mă-ntorc. Eu am ajuns când discuția deja devenise un film de acțiune cu accente foarte comice. Se poate spune că este evident că Florin Lăzărescu scrie și scenarii de film, dar și că riști febră musculară de râs datorită modului său de expunere cu povești care se transformă în fotografii mișcătoare la marginea vieții de om muncitor, chiar sârguincios, cu disciplina realității cotidiene de unde observă însă cu sensibilitate și umor scene din poemul ăsta numit viață.
Pentru Florin Lăzărescu literatura e o pasiune, dar nu este piesa centrală a vieții. Ne-a explicat că pentru el viața, realitatea asta a fiecărei zile, este mult mai importantă decât literatura, iar aici am văzut omul extrem de rațional care mi-aș dori să fiu. Pentru mine mai mereu viața se împletește undeva cu ceea ce citesc, pe mine de cele mai multe ori m-a crescut sau m-a salvat o carte, nu un om, nici măcar eu pe mine, ci eu printr-o carte, cel puțin în adolescență și la maturitate.
Din poziția de co-fondator FILIT, Florin Lăzărescu a mărturisit că „a spionat precum chinezii” tehnicile organizatorice ale echipei festivalului Poezia e la Bistrița, cum că i-au plăcut lucruri pe care le poate implementa și la FILIT, iar la chestiunea asta, dincolo de hohotele publicului, s-a simțit acel respect între profesioniști de care m-am bucurat că există atât pentru unii, cât și pentru ceilalți.
După aproape două ore de râs cu omul-poveste și extraordinara Nicoleta Munteanu, am furat iar autografe și poze, am mâncat o cafea și am fugit iar la atelierul lui Dumitru Gorzo.
Sub tavanul aglomerat și încins de iulie, am petrecut cam alte două ore la dezbaterea „imagine vs. cuvânt”. Într-o atmosferă plăcut informală ne-am luat la întrebări cu artistul și scriitorii: Da’ cum e dom’le la tine? Ce vine prima dată în minte, cuvântul sau imaginea? Păi cred că ambele. Gândul este un mediu de lucru diferit de suprafață, cum se înregistrează și recunoaște greșeala? Se pare că în desen, pe o suprafață, de la primele linii debutează accidentul, dar poți lucra cu asta mai departe, se poate construi de la sine altceva.
Ba chiar în desen ai nevoie de acel ceva din exterior, cu răspuns interior, care declanșează accidentul printr-o întrerupere a repetitivității liniei dictate de legătura dintre mână și creier. Iar aici au intervenit scriitorii și discuția a tot înflorit în diverse tonuri vii și idei în jurul subiectului și al observației că artiștii contemporani trăiesc prea mult separat atât în viața culturală din spațiul public, cât și în interacțiunile sociale cotidiene, aducând prin asta dezavantaje vieții culturale în genere, de fapt.
Deși s-a acceptat cumva unanim că totul poate avea o justificare de ordin economic, al timpului și stilului de viață din secolul vitezei, propunerea de micșorare a distanței dintre artiști rămâne pe masă și bine face, căci tare mi-a plăcut la ediția asta a festivalului cum s-au împletit imaginea, cuvântul și muzica.
Seara de sâmbătă – oboseală acumulată, fără tocuri, fără împiedicări, multă poezie bună și Poetry Party la final.
Da, bineînțeles că iar am ajuns ultima, dar la timp cumva. M-am bucurat de Spania iar prin Alejandra Martínez de Miguel, mi-au tremurat mâinile pe telefon când l-am filmat pe Ioan Es Pop, apoi seara a continuat cu Marko Pogačar (Croația) și s-a încheiat cu Cristina Ispas.
M-am bucurat și de discuțiile de după fiecare seară, am împărtășit impresii cu câțiva oameni din diferite generații și din diferite orașe pe care îi admir, m-am bucurat și de prietenia participanților tineri și a extraordinarilor alecartieni. Anul acesta i-am simțit lipsa lui Radu Vancu, prezent de cele mai multe ori la Bistrița.
La festival îmi place și partea asta onorifică și de recunoaștere pe care o fac organizatorii acordând premii. Anul ăsta Premiul Laura Albulescu pentru Editorul anului i-a fost acordat lui Gheorghe Erizanu, Premiul Librarul anului a fost primit de Carmen Florea, iar Premiul pentru Literatură al orașului Bistrița i-a fost acordat scriitoarei Gabriela Adameșteanu.
Duminică, pe data de 16 iulie, când la Palatul Culturii a mai fost o seară de muzică și versuri de Florin Dumitrescu & Mihai Iordache – ZEUȚII, eu eram deja la mâna destinului CFR cu care am ajuns sigur, dar greu, înapoi la București – casă, betonată casă. Dar am primit un filmuleț din sală și recitalul de duminică mi s-a părut foarte fain.
Revenind la ultima seară, mărturisesc că am rămas printre ultimii la plecare și m-am întors pentru puțin timp în sala goală, să o ascult un pic și în liniște. Am găsit-o învelită în întuneric, cu câteva guri căscate de lumină prin uși. M-am simțit acasă. Are ceva sala asta, nu știu exact ce. Poate culoarea, poate ține de cum îți crește calitatea timpanelor, poate ADN-ul literaturii rămas cumva între diferite suprafețe și lumini. Habar nu am. Nu pare că ține de ceva exact, dar clar e o sală care chiar primește oamenii. La fel sunt și organizatorii, Marin Mălaicu Hondrari și Dan Coman par că funcționează într-un tandem ideal, se completează și când se întrerup unul pe celălalt, în glumă sau cu treabă, și știu cum să aducă oameni în jurul lor, nu doar ca scriitori îndrăgiți, ci și ca profund cunoscători ai literaturii. Cred că astfel le reușește de atâția ani un festival de o așa calitate. Alina Pop și voluntarii fac treabă minunată de asemenea, iar domnul director al festivalului, Gavril Țărmure, nu a fost degeaba numit printre cei mai buni manageri culturali.
Sper ca acest colaj din experiența mea la ediția XV a Festivalului Internațional de Poezie și Muzică „Poezia e la Bistrița” să răsune ca un ecou după mai bine de o săptămână de la eveniment. Am scris acest text cu speranța să vă facă poftă de participare celor care încă nu ați ajuns la acest festival, iar celorlalți să vă reamintească cum vă poate pulsa în vene lumina unui oraș mic injectat cu poezie.
„La început se stinge lumina. La plecare neonul
mai străfulgeră odată peste titlurile aurii.” (Marko Pogačar)
Dar până anul viitor, când poezia va aprinde iar oamenii, sala și orașul dintre dealuri, nu uitați să cumpărați cărțile celor invitați la festival.
