Librăria Humanitas de la Cișmigiu a fost și aseară o gazdă excelentă la evenimentul de lansare a celui mai recent volum semnat de Ioan Stanomir, „Așteptând revoluția. Pașoptismul și vocile sale”, apărut la Editura Humanitas. Moderatorul și partenerul de dialog al autorului a fost criticul literar și eseistul Angelo Mitchievici.

Încă este uimitor pentru mine modul în care publicul își face apariția la astfel de evenimente. Uneori nu ai unde arunca un ac înainte cu o jumătate de oră de începerea lansării, alteori – cum s-a întâmplat și aseară – observi că încă mai sunt scaune goale cu câteva minute până când moderatorul și invitații dau startul discuțiilor. Aseară chiar asta s-a întâmplat și eram un pic dezamăgit gândindu-mă că un om de calibrul lui Ioan Stanomir nu merita un asemenea tratament.

Totuși, ca prin miracol, scaunele au fost ocupate, fiind necesară chiar suplimentarea lor cu două rânduri, debutul evenimentului fiind decalat cu câteva minute din această cauză. Întrucât numele lui Ioan Stanomir nu mai avea practic nevoie de nicio prezentare, mai rămânea de rezolvat – având în vedere faptul că era vorba de un dialog în doi – problema umplerii timpului cu informații interesante, care să mențină trează atenția publicului.

Ei bine, aseară s-a produs acea simbioză perfectă între moderator și invitat, Angelo Mitchievici și Ioan Stanomir pliindu-se perfect unul pe spusele celuilalt. Mai mult decât atât, Ioan Stanomir a dat dovadă încă o dată, dacă mai era nevoie, că este un intelectual rasat, care are convingeri ferme, bazate pe un impresionant bagaj de cunoștințe. Acest bagaj de cunoștințe îi permite să atace frontal problematica sensibilă a demistificării, a tragerii vălului de pe fapte și personaje istorice despre care am fost învățați că sunt intangibile și încremenite în imaginea edulcorată care ne-a fost băgată pe gât de propaganda comunistă.

În acest punct, Ioan Stanomir a avut un discurs formidabil. Foarte exact documentat, cu aerul ușor sarcastic, dar riguros drept, al istoricului care taie în carne vie și care spune, tranșant, adevărul, reputatul scriitor și publicist a luat la rând, sine ira et studio, personaje istorice despre care mărturisesc că și eu aveam păreri despre care eram convins că așa sunt, cum le-am învățat la școală, și că nimeni și nimic nu le va putea schimba vreodată. Ioan Stanomir a sfărâmat în câteva minute tartrul ideologic al acestei imagini teoretic de neînlăturat și a lăsat vederii dantura impecabilă a unei istorii care – trebuie să o spun – se cere urgent rescrisă și, la nevoie, reinterpretată.

Firește că n-am să pot reproduce aici tot discursul lui Ioan Stanomir (îl puteți accesa pe pagina de facebook a Editurii Humanitas), de aceea am să mă rezum la a extrage, în cele ce urmează, o porțiune care mi s-a părut, pe lângă caracterul ei convingător-torențial, o bună dovadă în sprijinul afirmației că Ioan Stanomir este unul dintre cei mai redutabili intelectuali pe care îi avem la ora actuală. Se cuvine, înainte de a-i da cuvântul aici, să remarc discreția, profesionalismul și rigurozitatea cu care Angelo Mitchievici a moderat această lansare.

Ioan Stanomir

Ioan Stanomir

„În privința lui Ion C. Brătianu, a cărui statuie a fost acum repusă pe soclu, judecata mea este mai degrabă critică. Chiar și acestui extraordinar om politic, autocrat spre sfârșitul vieții sale, nu i se poate tăgădui un imens sentiment al patriotismului și, în comparație cu alții, un sentiment al onestității în viața privată. Ion Brătianu a fost un om cu bune și cu rele, dar nu a fost un cleptocrat, ceea ce alții au fost, atunci și mai tîrziu.

Să nu uităm că în jurul lui Cuza s-au strecurat oameni care și-au făcut averea pe repede înainte, furând. Iar onestitatea personală a lui Cuza a contrastat cu lipsa de onestitate a camarilei sale. Cuza este, iarăși, o personalitate dramatică, o personalitate tragică până la un punct, pentru că modul în care el a fost desfigurat de posteritate este înspăimântător.

Cuza pe care noi îl cunoaștem astăzi, pe care l-am cunoscut după 1948 până în 1989, este o siluetă grotescă. La fiecare 24 ianuarie televiziunea publică dă aceleași montări înspăimântătoare în care Alexandru Ioan Cuza are o barbă care stă să i se desprindă. Traian Stănescu cu aceeași barbă, Costel Constantin cu aceeași barbă, sunt personaje din Dumbrava minunată, personajele acelea cu bărbi din vată de zahăr, evident gândite și machiate stângaci.

Cu toate acestea, continuăm să îl punem pe Alexandru Ioan Cuza să joace o piesă în care barba stă să-i cadă, deși piesa în care Cuza a jucat e o piesă mult mai complicată decât aceasta. Cred că-i datorăm lui Cuza și mai multe critici, dar și mai multă înțelegere decât i-au acordat, de exemplu, oamenii din stirpea lui Tudor Șoimaru, a cărui piesă se joacă și se rejoacă la televiziunea publică, insinuîndu-se că principalul sfătuitor al lui Alexandru Ioan Cuza era poporul român, sub forma țăranului român, ceea ce este riguros o insultă la adresa unui intelect chiar și lipsit de strălucire intelectuală cum era cel al lui Alexandru Ioan Cuza.

Mi-e greu să cred că Alexandru Ioan Cuza, în momentele sale de îndoială, se îndrepta, cu barba care stătea să-i cadă, și îl lua pe Moș Ion Roată de umăr să-l roage pe bietul om să-i dea un sfat. Lăsând la o parte că această viziune paternalistă asupra țăranului român pe mine mă agasează în mod special. Pentru că țăranul român nu este Moș Ion Roată, cel pe care îl scoatem din formol și îl punem să joace într-o scenetă patriotică.

Țăranul român este, de exemplu, cel care s-a sacrificat pe câmpul de luptă, lipsit de reperele intelectualilor care s-au dat ca o giruetă după toate totalitarismele secolului XX. Fără acest țăran român noi n-am fi avut România Mare. Ca atare, imaginea aceasta îl dezonorează atât pe Cuza, cât și pe Moș Ion Roată. Moș Ion Roată, bietul de el, fiind probabil mai autentic decât această figură sinistră pe care i-a construit-o propaganda comunistă.

Mă gândesc la acele cărți imense ale lui Dumitru Almaș, care au maltratat mințile atâtor generații. Dumitru Almaș: un titan al prostiei istoriografice, un titan al propagandei de prost gust, un om care a desfigurat și a dezonorat trecutul românesc în acord cu linia de partid, din 1950 până în 1989, fără niciun fel de odihnă. Era ca un fel de baterie Duracell la dimensiunile noastre. Îl puneai și scria fără să se oprească.

Nu e nimic de râs. Acest om a scris lucruri abjecte. A scris niște mostruozități despre Nicolae Bălcescu. A scris o piesă intitulată Au plecat hultanii, hultanii fiind bineînțeles aristocrații și regele. A acreditat ideea că regele Mihai a plecat înconjurat de niște trenuri care evocau bogăția Orient Express-ului. Acesta a fost Dumitru Almaș. Nu e nimic de plâns la Dumitru Almaș, pentru că propaganda este oribilă și ea desfigurează. Iar noi, astăzi, când ne gândim la pașoptiști, din păcate ne gândim la pașoptiștii pe care îi redau epopeea lui Mărgelatu și serialul de televiziune făcut în anii ’80, în care totul este exact pe dos.

Asta este realitatea cu pașoptiștii. Sunt niște creaturi de mucava mișcate de mâna Partidului Comunist, ceea ce este o tragedie. Totuși, nu putem să rămânem cu această imagine teribilă și încărcată de stereotipuri, din care imagine unele personaje sunt prezentate caricatural. Brătienii sunt niște șerpi care se ascund, Rosetti este ridicol, Heliade Rădulescu are momente de inspirație și momente de rătăcire. Bălcescu este bun de la cap la coadă pentru că, oricum, Bălcescu a murit la timp. Acesta a fost criteriul utilizat de comuniști.”

Patreon - O mie de semne

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment