Librăria Humanitas de la Cișmigiu este locul unde cartea respiră, e respectată și, mai mult decât toate celelalte, se află în permanență, așa cum e și firesc, în centrul atenției. Peste doar două zile acest loc împlinește șapte ani de existență, „cei șapte ani de acasă”, dacă-mi este permis să folosesc formula asta, perioadă fastă, cu o densitate și cu o diversitate extraordinară a evenimentelor, lucruri care l-au transformat într-unul dintre cele mai iubite și mai frecventate spații de acest fel.

Protagonistul serii de ieri a fost Radu Paraschivescu. Motivul? Lansarea unei cărți noi, abia sosite din tipografie și păstrând încă „parfumul” specific de cerneală tipografică & hârtie de bună calitate. „Omul care mută norii” (Humanitas, 2019) este de aseară, oficial, în lume. Cele șapte întâmplări din acest volum au suscitat un asemenea interes încât spațiul de lansare al librăriei a fost arhiplin la ora începerii evenimentului.

Este, de altfel, știut faptul că Radu Paraschivescu acționează ca un magnet asupra „piliturii de fier” (să mă scuze cei care nu acceptă această comparație, dar ea va duce, veți vedea, la ceva plăcut) constituite din cititorii cărților sale, care vin de fiecare dată în număr mare și se așază în jurul lui la fel de expresiv și empatic ca fragmentele metalice amintite. Privindu-i, realizezi că, în ciuda statisticilor de tot felul, care plasează România pe ultimul loc din univers la consumul de carte, încă nu este totul pierdut.

Sigur, s-ar putea specula asupra faptului că această fascinație se datorează și imaginii publice a lui Radu. Pentru mulți oameni, curiozitatea de a vedea în carne și oase un foarte cunoscut om de televiziune și de radio este decisivă în alegerile pe care aceștia le fac.

Dar eu nu cred neapărat asta. Sunt convins că au ales să vină aseară la Librăria Humanitas de la Cișmigiu atât pentru a-și „sacrifica” două ore din viață pe altarul culturii, cât și, mai ales, pentru a cumpăra cartea lui Radu. Dovada cea mai elocventă este coada pentru autografe de la finalul lansării. E limpede, așa cum spuneam și mai sus, că aici, în această librărie, cartea este vedeta. Dacă ea este însoțită și de autor, lucrurile se așază cum nu se poate mai bine.

La ora șapte fix Gabriela Maaz a dat startul lansării, predând mai apoi microfonul invitaților serii, Sever Voinescu, redactor-șef al revistei Dilema Veche, și Horia Ghibuțiu, jurnalist și scriitor. Cei doi au fost, la final, completați de Radu Paraschivescu, un autor ale cărui prezențe publice pline de umor și inteligență sunt de neratat.

Sever Voinescu

Sever Voinescu

„În peisajul nostru publicistic, încet-încet Radu Paraschivescu și-a confirmat un profil aparte, inconfundabil. În general, cititorii lui tind să-i împartă cărțile în două categorii: cele în care colecționează trăznăi amuzante, spuse public de oameni pe care dacă i-ai privi atent numai amuzanți nu sunt, și cele de proză sau de ficțiune, cum spunem noi după 1990, aducând în limba română un termen american.

Evident, toate aceste cărți, fiind produse de același autor – adică și colecția de trăznăi ale altora, și prozele scrise de el – mărturisesc o unitate și simți de la bun început că este ceva important ce le leagă. Eu m-am gândit în timp la această legătură și m-am întrebat mereu ce leagă aceste producții publicistice marca Radu Paraschivescu, dat fiind că ele, cel puțin teoretic sau la prima vedere, sunt de fapt foarte diferite.

Cumva, trăznăile culese de Radu am observat că au același stil cu vorbele multora dintre personajele sale. Atunci am crezut că unitatea între acest cărți, aceste producții, ține de stil. E vorba de același stil de paradox involuntar și glumeț, genul acela de vorbire în care spui ceva, dar calci strâmb și iese altceva, deși în continuare e foarte clar totuși ce ai vrut să spui.

Ceea ce colecționează Radu în „insectarele” lui este foarte variat. Toate aceste mici obiecte de colecție, toate aceste personaje aparțin totuși aceleiași specii. Și atunci m-am gândit că ceea ce le unește este stilul. Apoi am crezut că Radu are un fel de pasiune pentru un anume gen de realism româneasc, că vrea să-și verifice mereu proza cumva cu realitatea.

După ce am citit cele șapte povești și mai ales mărturisirea pe care o face în primele pagini, unde spune ce anume l-a stârnit să le scrie pe fiecare în parte, mi-am dat seama că ceea ce-l identifică pe Radu Paraschivescu foarte clar printre autorii de azi, că ceea ce dă unitate acestei activități a lui, fie că e proză, fie că sunt emisiuni TV, este de fapt un anumit tip de sensibilitate.

Radu Paraschivescu este un român cu o enormă sensibilitate față de mediul în care trăiește. Asta este ceva cu totul special, deoarece am sentimentul că trăim într-o lume în care sensibilitățile sunt tocite și vedem din ce în ce mai puțin, în aparență, manifestări pur și simplu sensibile.

Radu Paraschivescu are, am senzația, această percepție acută, dacă vreți, de simț enorm și văd monstruos, a realității că România este un imens televizor și este o nesfârșită emisiune reality show. Radu simte acest corp al lumii noastre, înaintea noastră și mult mai acut decât o simțim noi toți. Aș putea spune că simțul acesta că realitatea pe care o trăim este o realitate cu un picior în televizor și cu celălalt pe stradă, astfel încât aproape nu mai discerni, de fapt, granița dintre cele două.

Radu simte lucrul ăsta, pe de o parte, cu o voluptate extraordinară, și aici e limpede că lui îi place într-un fel ceea ce vede. În același timp e ceva ce îl revoltă. Simte că nu e bine ceea ce vede și din acest amestec de reacție morală, dar și de sensibilitate și de atașament la realitate, iese de fapt un autor cu totul și cu totul special, de mare și meritat succes.”

Horia Ghibuțiu

Horia Ghibuțiu

„Această carte este, după știința mea de părerolog, nu avizată, desigur, prima carte despre Greta Thunberg. Sincer, la rapiditatea cu care se mișcă Radu, îl suspectez foarte tare că ar putea fi chiar prima carte din lume despre această micuță suedeză. Greta este doar una dintre «insectele» pe care le prinde Radu în paginile acestei cărți minunate. Mi-a lăsat această impresie de foarte abil mânuitor al plasei cu care prinde tot soiul de fluturi. Fluturele favorit din această carte este nuvela care și dă titlul volumului, care se numește «Omul care mută norii». (…)

Radu are această rară calitate, atunci când se avântă în Franța, de a te face să simți că literalmente ești acolo, că poți să vezi cu ochii minții, că practic ai trăit acolo și nu face altceva decât să descrie, să surprindă anumite colțuri, stări, sentimente, tonuri ale vocii pe care tu nu le-ai sesizat, deși ai fost acolo.

Însă ceea ce pentru mine a fost frapant a fost calitatea lui de umorist. Ca orice umorist care se respectă știe că umorul este o treabă foarte serioasă. Nu îndrăznesc să-l compar pe Radu cu umoriști de seamă ai acestei nații, deși găsesc niște tonuri, niște cecități ale personajelor din Mazilu, poate din Băieșu, poate din Cornel Udrea, mă rog, din ceea ce reprezintă literatura umoristică de dinainte de 1989.

Mie personal mi se pare că această cumsecădenie proverbială a lui Radu, bunul simț pe care îl remarci imediat în orice ar scrie, s-ar revendica mai degrabă de la o autoare pe care nu o mai găsesc nici în anticariate, Marta Cozmin. A scris niște povești, dar a scris și niște nuvele în perioada interbelică. Sunt acolo niște personaje calde, care au aceste mirări, aceste excedări, aceste uluiri pe care Radu le împrumută unor personaje.

Îmi place foarte mult la Radu această calitate de a surprinde măruntul, abjectul, sordidul. Știu că merge cu metroul, dar nu mi-am imaginat niciodată că sub pământ poți să dai peste astfel de nestemate precum aceea în care un personaj zice: «Am carduri cât n-are mă-ta farduri!». Această nestemată ieșită din noroiul bucureștean contemporan se pare că trebuie savurată cum trebuie savurată întreaga carte.”

Radu Paraschivescu

Radu Paraschivescu

„Vă mulțumesc tare mult că ați venit și ați renunțat la Barcelona – Slavia Praga. Nu e mare pierdere, vă asigur. Le mulțumesc deopotrivă lui Sever și lui Horia. Am invitat doi fani al căror fan sunt. Asta a fost convenția acestei lansări cu doi oameni cu care am mai lansat cărți și mi-au purtat noroc de fiecare dată.

Este a doua carte a mea care are un titlu sau un subtitlu cu cifra șapte. Prima însă, România în 7 gesturi, era scrisă în cu totul altă tonalitate, în alt registru. Era o carte-scrâșnet, o carte scrisă cu amărăciune, cu necaz, cu of, cu parapon, despre șapte gesturi oribile care ne-au dat pe noi ca țară, ca popor, în urmă cu zeci de ani.

Acum e altceva. Cele șapte întâmplări, căci așa mi-a plăcut să le spun în subtitlu, vin să facă într-un fel dreptate sau să modifice o imagine pe care am obținut-o prin propiile puteri și pe care acum, tot prin propriile puteri, încerc să o recalibrez, și anume imaginea unui om care scrie numai proză scurtă comică, pentru că toate celelate volume de proză scurtă pe care le-am scris sunt compuse din bucăți comice, din texte la care se râde.

Într-adevăr, se râde la ele, am râs și eu scriindu-le și mi-a plăcut să cred că am avut ecou. De data asta am păstrat o parte din instrumentar, și anume o parte din registrul comic în care scriu și în care mă simt foarte bine. Am mai adăugat ceva luat din romanele a căror acțiune se petrece undeva afară și în alt timp. Aia nu înseamnă neapărat că am vrut să combin comicul cu tragicul și să iasă o tocană, o ciulama cu un gust incert.

Am vrut să arăt că proza scurtă pe care o scriu poate avea mai multe forme de relief, cred că asta e sintagma, o formă nouă de relief. După Câmpia râsului să vină și Podișul duioșiei, să zicem, să vină și Munții îngrijorării, să vină și Dealurile depresiei, să vină și un mic vector autobiografic, mic, mic de tot, deși sunt mai multe povestiri în cartea asta în care există o narațiune la persoana întâi. Doar într-una dintre ele se pot descoperi sâmburii unor întâmplări din viața mea, din tinerețea mea.”

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment