După Gaudeamus, unde orice lansare din ultimele două zile de târg pare acoperită fonic de tumultul bulversant al vocilor ieșite din stațiile de amplificare și reverberate strident spre mulțime, am avut parte aseară, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, de un eveniment pe care l-aș numi în primul rând colocvial. Bogdan Răileanu și-a lansat singur, de data asta (la Gaudeamus a făcut tandem cu Corina Sabău), romanul „Teoria apropierii”, a doua sa apariție editorială în excelenta colecție Humanitas 821.135.1 Scriitori Români Contemporani, care este coordonată de Andreea Răsuceanu.
A fost o seară mai mult decât agreabilă, în timpul căreia s-a simțit suflul pozitiv venit dinspre un auditoriu compus în mare măsură din apropiați, prieteni, familie etc. ai autorului, lucru care a dat evenimentului o coloratură intimă și a evacuat orice tendință spre ceremonie și formal. Bogdan Răileanu, înconjurat de căștile lui galbene, și-a asumat și rolul de moderator, imprimând lansării un tempo prietenos și empatic, așa cum probabil ar cam trebui să se întâmple mai mereu.
Invitații Cristi Luca și Andra Matzal au vorbit în aceeași notă colocvială, dându-ne senzația că ne aflăm undeva la o terasă, între prieteni, și vorbim pe tonalități diferite, dar complementare, despre un roman al unuia dintre noi, aflat ca din întâmplare alături, care nu se străduiește să iasă neapărat în evidență, ci dimpotrivă, face eforturi să rămână acolo, la același nivel de reprezentativitate, deși e „aruncat în față” prin forța împrejurărilor și e nevoit să joace rolul de amfitrion și de autor în același timp.
Bogdan Răileanu a făcut asta și a făcut-o bine, fiindcă a lăsat impresia că s-a simțit mult mai în largul său la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, comparativ cu scena de la Gaudeamus, unde a fost nevoit să interpreteze un cu totul alt rol. Aici s-a aflat, cumva, între ai lui, și s-a văzut asta, fiindcă a fost mult mai relaxat, mai pus pe șotii, iar la glumele lui publicul a reacționat în consecință.
Asta am văzut și am simțit eu, cel puțin, cât timp m-am învârtit printre oameni ca să fac poze și să iau pulsul evenimentului de la firul ierbii, cum s-ar spune. Adevărul este că toată lumea s-a aflat la firul ierbii și nimeni n-a avut pretenția că vorbește de la o tribună special amenajată sau, nota bene, dintr-un amvon – fiindcă da, unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Bogdan, preotul Alin Dumitru, „omul care a inspirat, într-un fel, apariția lui Alexei Toma în roman”, a vorbit către finalul evenimentului.
Alin Dumitru
„Pot să vă spun că am citit cartea în două nopți. Mi-am adus aminte de foarte multe lucruri frumoase pe care le-am petrecut împreună și de momente pe care n-am cum să le uit și nu le voi uita niciodată. Bogdan a fost unul dintre prietenii mei cei mai buni și este încă. Vă dați seama, chiar dacă ne-am îndepărtat, apropiere a existat întotdeauna și m-am regăsit foarte mult în personajul acesta. Chiar a surprins din mine niște lucruri extraordinare, chiar și aspecte din preoție pe care el n-avea cum să le știe.
Nu vreau să fac teologie, dar după ce am citit cartea mi-am adus aminte de unele păcate pe care le-am făcut. Pot să spun că, într-adevăr, există o teorie a apropierii și Bogdan a surprins-o. Toți oamenii pe care îi întâlnești în viața ta nu sunt întâmplători. Mai ales cei care ți-au fost aproape își pun amprenta în tot ceea ce faci, în toată viața, iar lucrul acesta l-am conștientizat mai bine după ce am citit cartea.
Noi am făcut rugby împreună și am ajuns în Franța. De acolo am vizitat și Italia. Când am ajuns în Veneția, în Piața San Marco, i-am spus că trebuie să ne întoarcem aici, peste ani, cu familiile noastre. Parcă a fost o vorbă profetică. Scriind cartea aceasta, cred că Bogdan a reținut amănuntul acesta. Cartea m-a fascinat, pur și simplu.”
Din tot ce a spus Bogdan aseară – și au fost multe lucruri foarte interesante – aș vrea să reproduc aici, pentru a vă face curioși, un episod care se regăsește, adaptat, și în „Teoria apropierii”:
Bogdan Răileanu
„Am să vă citesc un fragment din carte care are legătură cu declanșarea prieteniei dintre cele două personaje principale. Acest fragment are la bază o întâmplare adevărată, care s-a petrecut când eram mic, mie și lui frate-meu. Am un frate mai mic decât mine, deși acum are doi metri înălțime. Eram la bunici, vara, iar acolo la bunici veneau foarte mulți copii din București ca să-și facă vacanța la Buftea. Scăpau părinții de ei, lucru care probabil se întâmplă și azi.
Ăștia mai mari de la București veneau cu foarte multe chestii noi și erau foarte exotici pentru noi. Unii, chiar, când mergeam să ne jucăm pe lângă gunoaie, spuneau: «Vouă vă plac zonele astea cu gunoaie, nu? Vi se par interesante!» Și noi nu înțelegeam de ce spuneau asta, pentru că probabil la București era mai curat decât la Buftea.
Ei, și într-o vară niște băieți care veniseră în vacanță de la București la Buftea au inventat această poveste, că sub una dintre case se ascunde un depozit unde se fac antrenamente și vine Bruce Lee acolo și îi antrenează pe niște soldați care au câini electronici. Și noi eram supersparți! Am zis: Mamă, vrem și noi acolo! Și ăla, cel mai mare dintre ei, a zis: Băi, dacă vreți să intrați acolo, nu se poate intra oricum, trebuie să faceți ceva ca să găsiți intrarea secretă.
Și noi am zis: Da, hai să găsim intrarea secretă! Frate-meu avea vreo șase ani, iar eu șapte. El era super entuziasmat: Da, să mergem să găsim intrarea! Și ăștia au zis: Mergeți în locul ăla, acolo, trebuie să săpați cu mâna și o să dați, în țărână, de intrarea secretă. Noi ne-am apucat să zgârmăm în pământ. Și eu și fratele meu eram complet prinși în povestea asta, până când ăia au început să râdă, evident. Ne-am dat seama că e o păcăleală și că de fapt ne trăseseră clapa. Ăsta e un gen de întâmplare care mi s-a părut interesant de suprapus peste scheletul poveștii.”
La final, Bogdan Răileanu a dat autografe, secondat de băiatul său care îl tot întrerupea și care, cu câteva minute înainte, refuzase să lanseze o carte despre dinozauri, deși inițial fusese foarte entuziasmat de idee.
