Librăria Humanitas de la Cișmigiu a găzduit aseară lansarea volumului „Prof de română. O altfel de antologie de texte”, apărut recent la Casa de Pariuri Literare sub coordonarea lui Cristian Cosma (un cristian).

Este vorba de primul volum al acestei serii, în care apar texte semnate de Ana Boariu, Dorica Boltaşu Nicolae, Horia Corcheş, Adela Dinu, Ohara Donovetsky, Monica Halaszi, Florin Ioniţă, Mariana Jitari, Ivona Munteanu, Adriana Postelnicu, Ana Puşcaşu, Viorica Răduţă, Camelia Săpoiu, Adrian Săvoiu, Georgiana Sârbu, Viorica Stăvaru, Dumitriţa Stoica și Olga Ştefan.

Exista, pe anunțul acestui eveniment – care ar fi trebuit să se desfășoare inițial pe 25 februarie, fiind amânată din cauza unor probleme de tipar – un mesaj laconic, care lăsa o mică ușă întredeschisă spre conținutul volumului: „Istorii personale, mărturii de la catedră, viaţa de profesor de limba şi literatura română într-o altfel de abordare.”

Librăria Humanitas de la Cișmigiu

Ei bine, iată că uneori e suficient și atât pentru a crea o extraordinară efervescență în jurul subiectului abordat în volum și mai ales a lansării acestuia. Nu mi-am imaginat că, după lansarea volumului „Xanax”, petrecută cu o seară înainte, Librăria Humaintas de la Cișmigiu ar putea fi luată din nou cu asalt, de data asta însă în jurul unui subiect care nu anunța nimic spectaculos, comparativ cu mult mai mediatizatul roman al lui Liviu Iancu.

Și totuși, dacă nu ați fost acolo, trebuie să știți că există oameni cărora le pasă, profesori de limba și literatura română care își doresc nu numai condiții mai bune de predare, ci și o schimbare efectivă, reală, de sistem și de programă, care să aducă un suflu nou și care să le inducă elevilor dragostea pentru carte, chiar dacă formularea asta sună un pic zaharisit și bombastic.

Cristian Cosma

În luările de cuvânt de aseară, doamnele și domnii profesori au denunțat laolaltă schizofrenia actualului sistem, anchiloza programei școlare, cantonarea ei în trecut, fără breșe care ar putea să permită intrarea, fie și timid, a literaturii noi.

A fost de asemenea pusă la colț, pe coji de nucă, așa cum și merită de altfel, birocrația acestui sistem, care aruncă în aer orice intenție de schimbare și care creează senzația că în cei treizeci de ani scurși de la revoluție nu s-a schimbat mai nimic.

Drept exemplificare, am să redau câteva dintre opiniile exprimate aseară, cu regretul că nu pot reproduce integral, pe lângă consistentele și bine argumentatele luări de cuvânt, atmosfera incredibilă din sală, atitudinea publicului frisonat de adevărurile rostite și empatic până la final.

Georgiana Sârbu, profesoară de limba și literatura română

„Din nefericire n-am să spun prea multe, pentru că mi-am propus ca în următorii cinci ani să-mi dau demisia. Vreau să ies din sistem pentru că mi se pare anchilozat și cred că astfel voi fi foarte fericită. Și nu neapărat pentru un nevinovat «mucles» luat acum zece ani de la un elev dintr-un grup școlar la care am predat două zile. Chiar îmi doresc să ies din sistem. Mi-am impus să nu apuc 50 de ani în acest sistem.”

Dorica Boltașu Nicolae, profesoară la Colegiul Național „Iulia Hasdeu” din București

„Toate sistemele-mamut din țara asta, fără oameni dedicați, n-ar merge, s-ar duce naibii cu totul. Și eu am această senzație că școala mă înghite, și asta nu e bine, fiindcă mă sufocă undeva, deși pentru mine școala a fost o deschidere enormă și am putut să evoluez foarte mult, pentru că am fost o persoană foarte timidă și neîncrezătoare în forțele proprii.

Cu literatura română suntem într-un impas, cel puțin în predare, din mai multe cauze. Numărul de ore s-a redus, programa este cum este etc. Sunt convinsă că mulți dintre colegii mei simt că mentalitatea, orizontul de așteptare, s-au schimbat și nu mai acceptă totuși oricum și orice.

Pe de altă parte, îmi dau seama că și elevii au alte așteptări de la noi, iar noi facem niște eforturi uriașe să înțelegem așteptările lor, eforturi pe care nici părinții nu le fac. De-asta suntem atât de presați cumva. Mă simt ca un elastic dintr-ăla, când împins, când tras, în relația mea cu elevii, cu școala, cu părinții, cu colegii, cu literatura, cu ce vreau eu să fac.

Consumul psihic este foarte mare și, din păcate, avem foarte puține surse, foarte puțin ne ajută cineva pe noi. Foarte puțin ne ajută șefii noștri, foarte puțin ne ajută cei care orânduiesc, diriguiesc sistemul în mare, foarte puțin ne ajută și părinții. Dacă vin și-mi spun ce lecție să fac, mi se pare deja prea mult.

Sunt foarte mulți colegi aici și vă mulțumesc că ați venit. Știți foarte bine cum stau lucrurile. E destul de greu și primim foarte puțin ajutor.”

Dumitrița Stoica, profesoară

„Nu sunt deloc optimistă. Mai am puțin și-mi dau demisia, în condiții foarte acceptabile: ies la pensie peste trei ani. Sunt și tristă, și veselă. M-am recunoscut în mare parte în textele colegilor mei, pe care-i prețuiesc. Am recunoscut acolo o experiență care rămâne foarte angajantă, în condițiile unui sistem învechit, rigid, sufocant. De aceea aș zice că sunt optimist-pesimistă.

Ce mă doare cel mai tare acum, înainte de pensie, este faptul că școala devine tot mai străină de carte și de cultură, și în special de cartea românească de ficțiune. Sunt tot felul de cauze, unele incontrolabile, dar și unele incredibile. De exemplu, subiectul al treilea de la bacalaureat, care pe mine mă torturează de ani de zile. Acesta permite pregătirea examenului memorând niște comentarii. Atât, nu trebuie să citești nimic din cei 17 autori canonici.

Durerea mea mare este că discutăm lucrul acesta de ani de zile. Toată lumea spune că te poți dispensa de literatura română în liceu dacă n-ai chef să citești. Asta este o cauză extrem de importantă și se poate schimba povestea asta. Nu înțeleg de ce nu se schimbă.”

Camelia Săpoiu, profesoară Colegiul Național „Spiru Haret”

„Sunt multe etape în viața noastră de profesori în care suntem sufocați de lucruri pe care trebuie să le facem în afara orelor din norma de profesori. N-o să continui însă pe tonul acesta, în a vă spune cât de necăjită sunt pentru cât am de muncit, fiindcă eu sunt o fire foarte optimistă.

Eu cred că dacă într-o seară când lansăm o carte, „Prof de română”, vine atâta lume într-un început de week-end ca să ne fie alături și să se bucure împreună cu noi, sunt de părere că nu este totul pierdut.

Poate că optimismul meu vine și din faptul că lucrez cu copii deosebiți și cu părinți care m-au susținut întotdeauna în ceea ce am vrut să fac. Nu mă văd făcând altceva, îmi place să fiu în clasă cu copiii.

Despre meseria mea și despre cum mă situez eu în peisajul acesta atât de tulburat al învățământului, pot spune că este într-adevăr greu să te adaptezi schimbărilor și să te adaptezi nu tu ca profesor, ci să adaptezi lucrurile în așa fel încât să le fie bine elevilor.”

Viorica Răduță, profesoară și scriitoare

„Învățământul pentru mine a început cu o directoare care avea două găuri în ochi. Prima dată am crezut că din cauza ochelarilor, dar nu știu cum se face, găurile astea s-au înmulțit, fiindcă am terminat tot cu o directoare cu găuri în ochi. Ori nu te vedeau, ori nu știu ce se întâmpla.

Foarte multe școli au directori fără viziune.

Elevii noștri sunt remarcabili de deștepți, dar nu se mai pot concentra pentru că nu mai fac lecturile la modul serios. Trebuie să-i învățăm să citească.

În ce privește învățământul de care se lovesc colegele mele, cu teste, cu programe, e o mare problemă. Stereotipia textelor, a cerințelor, nu face bine nimănui. De ce dracu` n-om fi creativi? Se omoară să facă manuale, se omoară să facă programe, chipurile «să-i apropiem de lectură». Nu așa, dragii mei. Sunt scriitor și vă spun: trebuie să vibrezi când faci opera la clasă.”

Doneaza prin patreon Wide
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment