Al patrulea roman semnat de tânărul prozator Tudor Ganea, al cărui titlu, „8” (Polirom, 2019), a ridicat a mirare multe sprâncene, a fost lansat aseară la Librăria Humanitas de la Cișmigiu. Evenimentul moderat de Nona Rapotan, la care au fost invitați Adina Dinițoiu și Radu Paraschivescu, vine după lansarea de la Salonul Internațional de Carte Bookfest, acolo unde Tudor i-a avut alături pe Luminița Corneanu și pe Marius Oprea.
A fost o lansare de vară, cum se spune, cu un public atașant, cu atmosferă plăcută – la care a contribuit din plin aerul condiționat din incinta Librăriei Humanitas de la Cișmigiu, precum și căldura gazdelor – cu priviri furtive din partea celor aflați de partea cealaltă a vitrinei, la o plimbare de seară pe bulevardul Elisabeta, cu prieteni buni și cu vorbe potrivite.
Au fost și ceva emoții, mai ales din partea lui Tudor, care își tot ducea, ca în poemul lui Nichita Stănescu, „mâna la beregată”, bruind intențiile pașnice ale fotoreporterului care se străduia ca măcar unul din zece cadre să iasă cu chipul întreg al autorului. Ce a rezultat, se vede în fotografia de main.
Ce nu a fost? Ei bine, n-au fost entuziasme din cale-afară, n-au fost discursuri torențiale și n-a fost morgă profesorală. În schimb, am avut parte de relaxare, glume ok, mărturisiri care au stârnit zâmbete (cum a fost aceea a lui Radu Paraschivescu în legătură cu tentativa de racolare a lui Tudor, ademenit să treacă în tabăra Humanitas) și plictiseală ioc.
Totul pe fondul tensiunii premegătoare marelui meci al micilor noștri fotbaliști U21, care urmau să înfrunte dream-team-ul „cocoșului galic”. Nu știu de ce am spus dream-team, chiar dacă am auzit că pe-acolo e și un băiat pe care-l cheamă Thuram. Sper că e rudă cu celebrul Lilian.
Să vedem, așadar, cum au decurs ostilitățile pe terenul Librăriei Humanitas de la Cilmigiu.
Adina Dinițoiu
„Tudor Ganea, și în acest roman, 8, oferă un antidot la căldură, la lentoare, la moliciune, la tot ce vreți, pentru că este un tur de forță extraordinar. Cititorul iese epuizat din această carte, nu are niciun moment de respiro. E un soi de cavalcadă narativă și această formulă literară a lui a mai practicat-o și în romanele anterioare.
Nu știu de unde are atâta putere și energie de a scrie și de a inventa situații narative una după alta. Ca să fiu sinceră, aș fi avut nevoie de un moment de respiro, dar nu prea l-am găsit în carte. Tudor Ganea jonglează foarte bine cu două niveluri: nivelul microrealist și acela ficțional, imaginar, pe model, aș spune eu, cărtărescian cumva.
Aceste două niveluri se regăsesc și aici, deși predominant ai zice că e un roman realist. E un soi de lume rurală, o familie disfuncțională – eu i-aș zice mai degrabă patologică. Toate cazurile din această familie au un soi de patologie, de la handicap fizic, biologic, fiziologic, până la aproape mental, aș spune, și sexual. Sunt o serie de deviații patologice care se moștenesc de la un membru al familiei la altul.
Această familie rurală este și nu este realistă. M-am dus cu gândul la un moment dat și la Hortensia Papadat-Bengescu, care propusese în literatura română o istorie de cazuri patologice. Nu erau neapărat din lumea rurală, ci erau din lumea urbană, interbelică, familii de condiție mai bună. Aici e vorba de rural, dar această patologie la limită face trecerea între realism și un soi de fantastic.
E un soi de senzaționalism pe care Tudor Ganea îl cultivă, dar îl cultivă cu abilitate, pentru că e un scriitor deja rodat, consacrat, cum spunea Nona Rapotan, prin premii literare. E un scriitor care a făcut și cursuri de creative-writing, stăpânește frazarea, dozarea stilistică, toate tipurile de limbaj, de la oralitate la descrierile care ating cumva lumea aceasta fantastică.”
Radu Paraschivescu
„Eu n-aș fi scris cartea așa. Eu aș fi scris-o mult mai prost, incomparabil mai prost. Tudor știe foarte bine că țin la el, pntru că am încercat să-l răpesc, să-l deturnez spre Humanitas. El, ca un cavaler și ca un om cu simț etic, a refuzat.
Sunt fanul lui încă de la prima carte și cred că Tudor Ganea intră în cercul nu foarte mare al celor recognoscibili fără semnătură pe copertă. Este un om pe care-l simți imediat, de la primul paragraf. Așa cum citești un articol al lui Pleșu și-ți dai seama că e al lui Pleșu, citești o pagină de proză a lui Cărtărescu și-ți dai seama că e a lui Cărtărescu, așa la Tudor Ganea mie mi se pare că nu mai trebuie să i se pună numele. Sigur, i se va pune și de acum încolo.
E recognoscibil, și asta este dovada unei forțe a scrisului și a unui talent bine fructificat. Pe lângă armătura lui de arhitect și de om care construiește, se vede talentul și se văd lecturile. Mie îmi face impresia că Tudor Ganea este un om care citește foarte mult și care înțelege ce citește, fiindcă nu toți înțeleg ce citesc.
Or, există firește și o osatură cu elemente comune, poate în Cazemata, poate în Miere, poate în Porci și în 8. În 8 și eu m-am întrebat: dar de ce 8? De ce sunt atât de opac, de ce nu văd trimiterea, aluzia, și mi-am dat seama la sfârșit de ce se cheamă 8.
Pe urmă, dacă Richard al III-lea ar fi călătorit prin cartea asta ar fi spus la un moment dat. Regatul meu pentru un om normal! Pentru că nu e niciun om normal acolo, în carte. Aproape că ți-e dor la un moment dat să vezi ceva care să semene cât de cât cu proiecția ta despre ființa umană. Nu! Este o întreagă arhitectură a deraierii umane și a perifericului, însă a perifericului care la un moment dat devine centru, asta e interesant!
Nu sunt marginali propriu-zis care n-au nicio șansă. Sunt marginali care, la un moment dat, străbătuți de o idee bună, străbătuți de o lumină, încărcați cu experiență, devin niște oameni salvați, chiar dacă destinul lor teluric este un destin prost, este un destin care-i face să termine urât cu viața. Dar există în spatele acestui destin urât o lumină.
Sunt personaje care sunt încheiate. Niciun personaj din cartea asta nu e scris la întâmplare, nu este scris ca să iasă la număr. Fiecare își află o rezolvare. Unele dintre rezolvări sunt dure, sunt naturaliste. Altele sunt, să zicem, polemice.
Toată cartea asta, pe care eu n-o compar, n-o încadrez – sigur, e foarte ușor să spui că e un Macondo rural – mai pune în evidență un lucru: voluptatea grotescului la Tudor Ganea, lucru pe care-l știm și din celelalte cărți, fie că sunt scene țăcănite, ieșite de pe fix, deraiate, fie că sunt personaje și situații și dialoguri pe care în mod normal nu le vezi la tot pasul, deși personajele sunt personaje de sat, personaje cu boli, cu beteșuguri, cu șubrezenii, cu complexe, cu frustrări, cu excese, izbucniri.
Totuși, e ceva acolo în dialogul ăla care fertilizează altfel textul. Spuneam de detaliul grotesc, voluptatea asta a caricaturii. Deși cartea este plină de cadavre, ca să zic așa, ai, paradoxal, de multe ori, sentimentul că trebuie să râzi. Și la un moment dat îți spui: nu e bine să râzi, pentru că ăștia crapă în jurul nostru. Și totuși râzi!
E o carte care nu știu dacă le va veni bine pudibonzilor. E plină de cuvinte cu „p”, dar nu e nimic gratuit, aici e povestea, și nimic pornografic. Deși cartea mustește de formule picante, dacă nu mai mult, îți dai seama că nu e nimic ieftin și nimic jos în toată povestea asta, că oamenii ăia așa vorbesc, că există o fantezie a injuriei.”
Tudor Ganea
„De ce 8? Sincer să fiu, am trecut prin cele mai tâmpite variante de titluri la romanul ăsta, când mi-am dat seama că devine un roman. Primul a fost Vasile, exterminatorul. Era atât de proastă referința la Sabato, încât mi-a venit mintea la cap. Toată cartea asta de fapt a pornit așa cum nu a pornit nicio carte de-a mea. A pornit de la un vis în care am visat un copil care sărea un gard și un ofițer care-l avea în cătarea puștii.
Visul ăla a început să lucreze în mine și am știut care e finalul, lucru pe care nu l-am mai întâlnit până acum la mine, pentru că în toate romanele pe care le-am scris până acum m-am trezit scriind finalul, neștiind că urmează să scriu finalul. Nu știam că acela e finalul.
Acum am știut care e finalul și am improvizat, la fel ca în celelalte cărți. M-a bucurat un fapt: în momentul în care am trimis cartea câtorva prieteni, înainte să o trimit editurii, cărora le mai trimit din când în când să citească, i-am întrebat: v-ați dat seama că am făcut o inventariere a celor șapte păcate capitale și fiecare personaj din carte stă sub zodia unui păcat? Nu! a fost răspunsul. Și am zis: Yes, mi-a reușit!”
