Marți seara am fost la Librăria Humanitas de la Cișmigiu la evenimentul în cadrul căruia a fost lansat volumul „Martori ai fericirii. Șapte vieți de sfinți români”, de Francisca Băltăceanu și Monica Broșteanu, recent apărut la Editura Humanitas. Din păcate, prins în „cleștele” Bookfest, n-am avut timp ieri să relatez despre acest eveniment care a suscitat un viu interes, spațiul de lansări al Librăriei Humanitas de la Cișmigiu fiind ocupat până la refuz.
Încerc acum, cu toată regretabila întârziere, să vă spun că la această lansare au participat Preasfinţitul Mihai Frăţilă, episcop greco-catolic de Bucureşti, autoarele Francisca Băltăceanu și Monica Broșteanu, profesorul de istorie a ideilor religioase Ștefan Colceriu, precum și scriitoarea Tatiana Niculescu, care și-a asumat rolul de moderator.
Înainte de a reda, potrivit obiceiului, câteva pasaje din luările de cuvânt ale invitaților, se cuvine să spun că, in ciuda întârzierii cu care încerc să relatez despre această lansare, merită să o fac deoarece, pe de o parte, ar fi fost nedrept să las să treacă neobservat pe www.omiedesemne.ro un astfel de eveniment, la care am și fost prezent, pe de altă parte fiind vorba de o carte despre care PS Mihai Frățilă spune că „se întemeiază pe dosarul înaintat la Vatican în vederea recunoașterii martiriului celor șapte episcopi greco-catolici morți sub prigoana comunistă între anii 1950 și 1970”. Deloc de neglijat este și informația că cei șapte episcopi martiri vor fi beatificați pe 2 iunie, la Blaj, de Papa Francisc.
Francisca Băltăceanu
„Am să spun pe scurt ce înseamnă un dosar pentru beatificare. Dacă ar trăi cineva în faima de sfințenie, să spunem, la un moment dat se hotărăște, mai ales dacă e considerat martir, în eparhia respectivă să se facă un proces pentru a-l declara fericit. E o fază eparhială care aici a durat din 1999 până în 2008. Înainte de 1989 nu te puteai gândi să faci așa ceva.
Ce e foarte important este că au fost înregistrați 18 martori care i-au cunoscut personal și care au dat mărturie foarte directă despre ei. Existau și scrieri, printre altele exista marea carte, care se reeeditează, Memoriile Episcopului Hossu. Mai existau niște arhive la Vatican, tot așa, numai referitoare la ei. Asta a fost faza eparhială.
Dacă se termină faza pe eparhie, după aceea se transmite la Roma, se reface un dosar cu cerințe foarte stricte. Nu e ușor deloc să fie cineva declarat fericit sau apoi sfânt.
Cartea e făcută să fie pentru oricine. Găsim acolo niște modele prietenoase. Cine crede că cei care s-au mântuit sunt undeva la Dumnezeu și putem vorbi cu ei, ne putem ruga lor, știe că are niște prieteni acolo.”
Preasfinţitul Mihai Frăţilă
„Diferența dintre un erou și un martir e în primul rând o chestiune de vizibilitate, pentru că eroii primesc deja din timpul vieții lor o anumită aură a recunoașterii publice. Chiar dacă vor fi expuși ridicolului, vor fi chinuiți, vor fi batjocoriți, martirii asumă această zonă de umbră în care crezul interior este pus la colț.
De altfel, este în același timp și reproducerea în propria viață, în propriul exemplu, în propriile alegeri, a ceea ce pentru omul credincios face fiul lui Dumnezeu, în sensul în care lui i se refuză acest eroism. Este aruncat pe maidanul orașului, pus la caznă, omorât, în așa fel încât inclusiv această recunoaștere publică sau identificare pentru omul de rând să nu poată să se petreacă, să nu poată să aibă loc.
Oamenii aceștia au făcut în fața lui Dumnezeu un legământ cu propriii lor credincioși. De aceea nu poate fi socotit gestul lor de fidelitate, care n-a fost doar momentană, pentru că nu le-a fost dată moartea – ei bine, acești oameni au continuat să rămână fideli acestui legământ pe care înaintea lui Dumnezeu l-au făcut cu semenii lor.
Ei n-au fost decât acel glas tăcut pe care l-au putut trăi în viața lor cu fidelitate până la urmă. Asta îi face să fie diferiți de eroii care pot fi încă din timpul vieții arătați cu degetul și ținuți în umbra sufletului cu recunoștință. Acești oameni, sacrificându-se pentru conștiința lor și pentru bucuria de a fi fideli acestui crez, iată că sunt descoperiți peste ani și își reconsideră misiunea și istoria în acest fel în care lucrurile apoi se decantează.”
Ștefan Colceriu
„E o carte excepțională, care vorbește foarte mult despre o dimensiune a umanității în care ar trebui să ne găsim cu toții. Această carte vorbește despre înmulțirea talanților. Celor șapte episcopi martiri, care nu au cedat, li s-au adăugat după aceea încă cinci, pe vremea comunismului, care nici aceia nu au cedat.
Îmi amintesc că acum douăzeci de ani Papa Ioan Paul al II-le spunea aici, la Izvor, că Hristos a avut 12 apostoli, 12 discipoli dintre care unul a cedat. Biserica greco-catolică din România a avut 12 episcopi, dintre care niciunul nu a cedat.
E o carte care vorbește despre șapte oameni care aparent nu au făcut nicio minune, dar pentru România și pentru spațiul în care ne găsim este cu totul și cu totul miraculos ca, supuși unor presiuni de felul celor la care au fost supuși acești oameni, niciunul dintre ei nu a cedat. Este cel mai mare miracol pe care acești oameni l-au făcut în viață.”
Monica Broșteanu
„A fost o mare bucurie că în acești ani mai îndelungați, din 2012, am început să îi cunoaștem și să ne împrietenim cu ei. Mărturisesc că îi știam de mult. Când am terminat facultatea de engleză, în 1970, am fost repartizată la Baia Mare, iar acolo habar n-aveam că există biserică greco-catolică.
M-au preluat de acolo, cu foarte mare delicatețe, și m-au introdus în catacombele bisericii greco-catolice, care avea pe atunci, în Baia Mare, 50 de preoți, iar în casa fiecăruia era o mică biserică. Acești oameni au fost formați tot de niște oameni extraordinari.
Apoi au început să-mi povestească de profesorii lor. L-am cunoscut cel mai bine pe părintele Vasile Mare, care are cele mai multe mărturii în carte. Avea o mărturie foarte bogată la dosar. Fie ca student, fie ca tânăr preot, i-a cunoscut pe toți. Îi zugrăvea cu atâta talent încât pentru mine au fost vii. Când am dat de ei în acest dosar, erau deja niște cunoștințe.”
