Pe la începutul anilor 2000 am reînceput să aud despre fostul meu coleg din subteranele tipografiei Universul, Radu Aldulescu, cu care nu mă mai văzusem de ani buni și despre care, după plecarea lui din „fabrică”, nu mai știam nimic. Revoluția din decembrie 1989 a separat apele pentru mulți dintre noi. Unii au ales să rămână, alții au plecat imediat după, așa că lucrurile au intrat în acel tip de hiperrealitate care iese la suprafață întotdeauna după consumarea unor mari convulsii sociale.
De ce nu i-am citit romanele lui Radu până la începutul anilor 2000 este o poveste care nu face obiectul articolului de față și despre care probabil voi scrie în altă parte. Aici vreau să spun doar că am găsit la un moment dat într-o librărie, la un stand de reduceri, prima ediție a romanului „Istoria eroilor unui ținut de verdeață și răcoare”, pe care l-am cumpărat imediat după ce am văzut numele autorului.
Sigur că aveam idee, pe vremea când eram colegi, despre preocupările literare ale lui Radu, însă el era un tip retras (îl vedeam mai mereu cu o carte în mână, pe care și-o apropia atât de mult de față încât ai fi zis că o tot miroase ca să vadă dacă e ceva de capul ei) și nu prea credeam că îl preocupa ceea ce mă preocupa pe mine, adică poezia, mai ales că-i citisem câteva bucăți de proză apărute în suplimentul literar al Scânteii Tineretului sau în Luceafărul.
Ce vreau să spun este că i-am omis primele două romane („Sonata pentru acordeon” și „Îngerul încălecat”) până în ziua de azi, luat cu tăvălugul altor lecturi și edificat despre extraordinara forță narativă din celelalte romane ale lui. În felul ăsta am ajuns, la 26 de ani de la apariție, să citesc pentru prima dată romanul de debut al lui Radu Aldulescu, „Sonata pentru acordeon”. Mi-a picat tocmai bine fiindcă, pe lângă cărțile noi care apar și despre care sunt tentat să spun câte ceva, îmi propun să scriu despre cărți ale unor autori români pe care nu le-am citit sau pe care, din varii motive, simt nevoia să le recitesc.
L-am regăsit într-un târziu pe prozatorul deja consacrat Radu Aldulescu după ani în care amândoi am rătăcit în meandrele tranziției și ne-am descurcat fiecare cum am putut. Aveam pentru el acea invidie bună că a reușit și că a convins critica literară de la un capăt la celălalt că este un scriitor foarte bun. Observ și eu că în vremea din urmă se spune despre Radu că este un „mare scriitor”. Cred că nici lui nu-i place sintagma asta. Țin minte că odată i-am spus că e un „scriitor consacrat” (lucru adevărat, de altfel) și m-a tăiat cu privirea aia a lui oblică pe care nu ai vrea să o înfrunți.
Sigur, în viața fiecărui scriitor vine un moment în care o anumită erodare se face simțită. Modele se schimbă, oamenii vor mereu altceva, ritmul schimbărilor este unul cu care generația mea și a lui Radu nu se poate încă obișnui. Sigur, în cazul lui Radu vor rămâne cel puțin două romane de calibru, pe care nu cred că le poate contesta nimeni. De aceea e bine să i le mai recitim din când în când, ca să ne dăm seama ce a rezistat eroziunii timpului și ce nu. Păstrând, desigur, proporțiile, e ca și cum ai vrea să recitești „Frații Karamazov” sau „Idiotul” și îți dai seama că, în ciuda faptului că par teribil de învechite (de la formula narativă până la limbaj), rămân totuși unele dintre cele mai mari romane din literatura universală.
Revenind în ograda noastră, la fel se poate spune și despre acele două romane alese de mine din opera lui Radu Aldulescu (nu vi le spun, vă las să le ghiciți singuri). Nu mai pot fi scoase din panoplia romanelor foarte bune apărute după Revoluție. Sunt acolo și este bine că e așa, fiindcă literatura română, aflată într-un nesfârșit proces de regăsire și reconsolidare în cele trei decenii care s-au scurs de la Revoluție, are nevoie totuși de un fundament. Iar acest fundament include și cărțile respective.
„Sonată pentru acordeon” (Cartea Românească, 2008 – prima ediție la Editura Albatros, 1993) nu iese din tiparul deja consacrat al producțiile radualdulesciene despre care am pomenit mai sus. Mi s-a părut o alegere fericită aceea de a-l citi, fiindcă eu însumi am fost un „marginal” conlocuitor al poporului din „Ferentexas”, așa cum era numit acest cartier al Bucureștiului, americanizat după modelul Dallas, văzut ca o adunătură pernicioasă de oameni al căror destin a stat mereu sub semnul periferiei, al loisirului și al traiului deșănțat, dus la limită.
Ei bine, forța romanelor lui Radu Aldulescu își colectează sevele exact dintr-un astfel de mediu. Ele sunt nutritive atât pentru experiența de viață – care constituie un fel de platoșă în fața greutăților și a pericolelor care pândesc la tot pasul – cât și pentru, hélas!, creația literară. Romanele lui Radu au un puternic filon autoreferențial și se bazează în principal pe experiența lui de viață dusă în aceste zone marginale, tulburi, în care nu contează uneori decât să fii „băiat deștept” și să ai pumnul tare.
Radu le-a avut pe amândouă și ceva în plus: talentul literar. A topit toată această experiență în creuzetul propriei minți și a scos de acolo lingouri prețioase turnate în cărțile pe care le-a scris. Debutul lui, la aproape 40 de ani, cu „Sonata pentru acordeon” a fost unul extraordinar. Lăsând la o parte premiul pe care l-a luat, binemeritat de altfel, cartea asta a scos la suprafață un scriitor deja consacrat, dacă pot să spun așa fără să-l supăr încă o dată pe Radu.
Era un romancier care nu mai avea nevoie de rodajul primeim experiențe romanești și de o confirmare ulterioară. El a convins din prima și putea să o facă mult mai devreme, judecând după faptul că a terminat „Sonată pentru acordeon” în 1988. Au fost cinci ani pierduți în aburul toxic al celor mai negri ani ai comunismului și în pâcla primilor ani de după Revoluție. Dar așa au stat lucrurile și trebuie să le luăm ca atare.
El însuși un marginal declarat, cu o viață destul de turbulentă, cu suișuri și coborâșuri cărora le fac față doar caracterele tari, Radu e tipul de scriitor care pare să se fi oferit voluntar supunându-se cu bună știință unor experimente epuizante, dar, așa cum spuneam, nutritive pentru cărțile lui de mai târziu. Este, în acest sens, un priceput alchimist sau, dacă vreți, un rege Midas de Ferentari. A transformat în aur toată experiența acumulată topind în cazanul creației sale mizeria practic inepuizabilă a vieții și scoțând la suprafață lingouri textuale de o frumusețe întunecată.
Radu asta știe să facă și nu pretinde că ar putea să scrie romane altfel: este un observator excelent al mediului în care trăiește și își alimentează proza cu cărbunii și cu praful irespirabil al acestui mediu. Nimic din ce are tangență cu zona asta nu este fals în romanele lui. Poate că sunt și stridențe, repetiții, inadvertențe sau lucruri inexacte. Dar în care roman nu sunt? Radu livrează ceea ce vede, ceea ce trăiește, ceea ce simte în legătură cu experiențele sale. Sigur că imaginația lipsește, dar compensează prin luciditate și, o să vă mirați poate, printr-o poetică a marginalului pe care nu mulți o stăpânesc atât de bine ca el.
E limpede pentru oricine că în ceea ce privește puterea imaginarului Radu nu excelează. Toată masa aia de oameni și de întâmplări, aglutinată în realitatea mai mult decât cinematografică – documentară, mai degrabă – tinde să acapareze întreaga realitate și să ne transmită un mesaj bizar: lumea suntem noi. Dar, până la urmă, nu e ăsta adevărul pentru niște oameni care abia dacă ies din cartierul unde își duc traiul și dacă o fac, o fac pentru a merge la un serviciu epuizant în cealaltă parte a orașului, așa cum procedează Marian Dei în „Sonata pentru acordeon?
Cunosc Ferentariul vremurilor evocate de Radu Aldulescu în „Sonata pentru acordeon” suficient de bine încât să spun că, la limita entuziasmului acneic, m-am simțit, citind, cu totul readus în acea lume pe care – o să vă mirați iar – am acceptat-o ca atare și am regretat-o întru câtva când am părăsit-o. Există nostalgii și după periferie sau, ca să fiu mai exact, dorul după acea lume în totalitate pierdută, evocată de Radu în romanul său, poate să fie mai puternic decât nostalgia după o viață îndestulată dusă la un nivel „superior” într-o vilă din Primăverii. Este perfect adevărat și numai cine nu a trăit în Ferentari sau la periferie nu cunoaște acest sentiment.
Proza lui Radu Aldulescu, așa bolovănoasă cum pare, este acaparantă și, până la un punct, hipnotică. Subjugă cititorul, îl prinde în chingile curiozității, îl ademenește și nu-i lasă prea multe momente de respiro. Oricât de distras ai fi, nu lași cartea din mână decât atunci când, din cauza oboselii, nu mai vezi literele. Acest tip de dependență temporară seamănă cumva cu impulsul obsesiv de a (re)vedea urmările unui teribil accident.
Masacrul care ți se înfățișează este de neprivit. Cu toate astea, curiozitatea te împinge să te uiți, fiindcă nevoia obscură de obscen zace, insidioasă, în fiecare dintre noi. E o formă bizară de dependență, poate o perversitate. Dar ea face parte din natura umană și, așa cum și Radu Aldulescu a înțeles, trebuie să alimentăm din când în când bestia realului și cu așa ceva. Vrei să vezi cu ochii tăi trupurile sfârtecate așa cum vrei să citești cu aceiași ochi mecanismele delabrate ale destinelor personajelor lui Radu Aldulescu. Odată intrat în acest film, îți este greu să ieși din el până la final.
Proza lui Radu este, paradoxal aș spune, dură & melancolică, licențioasă & calină, frustă & tandră. Acest aliaj textual imperfect poate fi fatal pentru gusturile alese, pentru cei care visează cărți ale căror pagini plutesc în parfum de trandafiri. Lumea lui Aldulescu este dură & nepretențioasă. Din paginile cărților lui se simte mai degrabă damf de transpirație amestecată cu praful periferiei și cu fumul grătarelor care se înalță peste grădinile și casele unui cartier în care destinele se joacă uneori la pocker sau la ruleta rusească a vieții.
Totul pare că se învârtește în jurul conflictului mocnit și al vulgarului, al cuțitelor care lucesc în lumina lunii, ca în povestirile lui Borges. Se întâmplă descăpățânări cu toporul în plină stradă, violuri în grup, scandaluri care se lasă cu dușmănii temporare sau pe viață, plecări ale vinovaților la „casa de odihnă” a pușcăriei, dezamăgiri în dragoste, replieri, dezrădăcinări exasperate, înșelăciuni, adultere, manevre dubioase, totul pe fondul parcă în permanență năclăit, plin de un slin preistoric, al cartierului.
Viața la limita suportabilului zugrăvită astfel de Radu Aldulescu are însă și intarsii textuale de o surprinzătoare tandrețe. În „Sonata pentru acordeon” găsim și așa ceva, însă mai presus de toate, lăsând la o parte senzația de neînchegat, de suspendare a logicii ideii de roman (findcă avem atâtea împletiri destinale încât povestea nu se fixează niciodată pe un filon narativ principal), este vorba, până la urmă, de oameni. O anumită categorie de oameni, desigur, dar care pot alcătui o lume cu un potențial surprinzător de seducție.
Acești oameni au, fiecare în parte, năzuințe, visuri, aspirații. Că unii reușesc, iar alții nu, așa se întâmplă pretutindeni, la orice nivel existențial. Important este că ei nu încetează să creadă că va veni o zi când își vor depăși condiția și vor arăta că nu reprezintă doar praful de pe tobă al vieții. Ei speră, iar unii chiar reușesc, că se vor smulge într-o bună zi din periferia care le-a înecat cu valuri de mizerie & sudoare aspirațiile spre o viață mai bună.
Toți ar vrea să plece de acolo într-un fel sau altul. Numai unii reușesc însă, iar aceștia își vor da seama curând că noua lor viață nu e cu mult diferită de cea dinainte. Iar cei care nu reușesc, bătrânii care se sting și tinerii rămași să aibă grijă de ei, sunt cei care, într-un fel, întrețin jarul acelei nostalgii după o lume pierdută, care nu se va mai întoarce niciodată. Unul dintre ei este Radu Aldulescu, cel care a dat mărturie și în „Sonata pentru acordeon” că lumea aia chiar a existat și că a fost la fel de vie ca aceea în care trăim azi.
Foto credit Radu Aldulescu: https://pressone.ro/radu-aldulescu-romancier-suntem-o-literatura-de-mana-a-doua-spre-a-treia-in-fostul-est-comunist
