Aveam de mai multă vreme în bibliotecă această cărticică intitulată „Pe falezele de marmură” și apărută în 1971 la Editura Meridiane (traducere și prefață de Ion Roman), însă lucrurile s-au aranjat în așa fel încât prima lectură din Ernst Jünger am avut-o din volumul „Jurnale pariziene”, apărut la Editura Humanitas în 1997. Până atunci aflasem despre Jünger că se distinsese în Primul Război Mondial, că fusese decorat și că actele lui de bravură veniseră pe fondul unei evadări romantice din sânul familiei, la doar 18 ani, pentru a se înrola în Legiunea Străină.

Am descoperit în „Jurnale pariziene” vocea rece, detașată, a unui militar excepțional, pentru care onoarea nu era doar un cuvânt din dicționar, ajuns oarecum împotriva voinței sale intime să lupte (deși e impropriu spus, deoarece Jünger nu a fost angajat în luptele de pe frontul din Franța din Al doilea Război Mondial, ci a fost mereu undeva în ariergardă, deși comanda o companie dintr-un regiment de infanterie) în armata lui Hitler, ca ofițer al Wehrmachtului. Senzația pe care am avut-o însă parcurgând această carte a fost că Jünger a evitat cu abilitate să-și devoaleze adevăratele sentimente pe care le nutrea pentru cel pe care l-a numit în „Pe falezele de marmură”, destul de transparent, Marele Pădurar.

Scris între februarie 1939 – iulie 1939 și, potrivit propriei mărturisiri, „revăzut în septembrie 1939 sub arme”, romanul „Pe falezele de marmură” este în întregime o alegorie care arată în ce mod viața poate fi smulsă din obișnuințele ei de forțele răului și aruncată în haos. Este, de fapt, o pledoarie fățișă împotriva războiului și a distrugerilor pe care acest fenomen le provoacă – și vorbim aici nu numai de pierderile materiale, ci îndeosebi de mutilarea conștiințelor supraviețuitorilor și de durerea rămasă după cei dispăruți.

Un lucru care mi s-a părut extrem de interesant cu privire la biografia lui Jünger a fost acela că, în timpul ocupației – Jünger făcea parte din comandamentul trupelor staționate în capitala Franței – experimentatul și stilatul ofițer german se întâlnea la Paris cu artiști precum Jean Cocteau, Marcel Jouhandeau, Braque sau Picasso. Celebrul autor al „Guernicăi” îi mărturisește lui Jünger într-o după-amiază din iulie 1942 următoarele: „Cred că pentru noi doi, așa cum stăm aici de vorbă, ar fi suficientă o după-amiază pentru a cădea de acord asupra păcii. Seara, oamenii ar putea aprinde luminile.”

Nu ni se spune dacă Jünger a căzut de acord asupra teoriei pacifiste a lui Picasso, dar este de presupus, mai ales dacă e să ținem cont de mesajul limpede din „Pe falezele de marmură” – care este, până la urmă, un manifest pacifist, în ciuda conflictului teribil din a doua parte a cărții – că scriitorul german i-a dat dreptate celebrului pictor spaniol. Probabil nu au fost singurele lucruri cu care cei doi au căzut de acord, mai cu seamă că Picasso era interesat de „aspectul real al peisajului din Falezele de marmură”.

Or, aspectul real al falezelor de marmură este, lăsând la o parte peisajul din care s-a inspirat Jünger, unul care aduce în mintea cititorului, într-un mod mai degrabă insinuant, ca parte a unei precauții firești în context, este acela al traiului tihnit, al nevoii de pace și de bună înțelegere cu vecinii, în ciuda unor conflicte care mai apar, totuși, din când în când.

Este dificil de dat o definiție clară, concisă și convingătoare despre „Pe falezele de marmură”. Sigur, mesajul pacifist este, așa cum spuneam, unul destul de transparent, însă lucrurile nu se opresc aici. Jünger, folosindu-se de simboluri, care au mai degrabă aerul unor coduri filozofice, nu face în fond altceva decât să denunțe nazismul. Poziția pe care o are însă la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, aceea de ofițer german, îl obligă la precauție. Or, era destul de greu să mențină un echilibru între ceea ce voia cu adevărat să spună și ceea ce voiau de fapt să audă superiorii lui.

În acest context, dacă e să ne referim tot la anul 1942, aflăm tot din prefața la ediția din 1971 a cărții că Jünger și-a putut tipări după destule dificultăți extrasele din Jurnal din Grădini și drumuri. Motivul fusese unul foarte serios: veto-ul dat de Goebbels, care era Ministrul Propagandei Publice, a fost anulat cu foarte mare greutate, chiar și în condițiile în care Jünger era practic un erou al Primului Război Mondial.

Totuși, aluziile din „Pe falezele de marmură” la Marele Pădurar constituie obiect de amuzament pentru camarazii săi în noaptea Revelionului 1942. Deși nu explicit, Jünger devine un oponent al regimului și sfârșește prin a fi numit „nedemn să facă parte din cadrele armatei” după atentatul din 20 iulie 1944 asupra lui Hitler, care fusese pus la cale de contele Claus Schenk von Stauffenberg. Scriitorul a scăpat ca prin urechile acului de plutonul de execuție, îndeosebi datorită intervenției unor prieteni foarte influenți și, cred eu, datorită statutului pe care i-l conferea eroismul de care dăduse dovadă în prima conflagrație mondială.

Revenind la roman, trebuie să spun că am avut tot timpul senzația, citindu-l, că mă aflu într-un „Joc al mărgelelor de sticlă” mult mai concis, mai puțin elaborat, dar și cu esențe mai tari. Jünger a avut abilitatea extraordinară de a concentra toată problematica lumii din acel nefericit an 1939 în mai puțin de 200 de pagini, ceea ce este, orice s-ar spune, o performanță remarcabilă. Aluziile sunt peste tot și numai cine nu voia să le priceapă s-ar fi putut lăsa înșelat.

Pe lângă contaminarea cu „idolii barbari” – aluzie probabil la zvastica hitleristă și la toată filozofia care decurgea de aici – Jünger arată foarte plastic cum poate fi extins „cercul puterii” și care sunt metodele cele mai eficiente pentru a pune în practică un asemenea plan: „Tocmai asta era una din măiastrele calități ale Marelui Pădurar: el administra frica în doze mici, pe care le sporea mereu și al căror scop era paralizarea rezistenței”.

Parcă ne este și nouă cunoscută această metodă, dacă e să ne extindem cumva raționamentele și să ne gândim la modul în care Securitatea își făcea treaba. Insuflarea fricii, cu inumana, ingenioasa și eficienta metodă a „picăturii chinezești”, a dus la rezultatele pe care le cunoaștem. Ea a făcut în cele din urmă să tacă până și muzele, știut fiind că limba poeților și a artiștilor în general poate fi foarte ascuțită în vremuri de restriște și de dictatură.

Totuși, Jünger nu-și pierde speranața și nu se sfiește să o spună în „Pe falezele de marmură”: „Se știe însă că poezia este incoruptibilă. Datorită coloanelor și porților ei invizibile, focurile nimicirii nu pătrund în ea”. Ei bine, nu este întru totul adevărat – și aici remarcăm cumva idealismul lui Jünger – întrucât poezia, din păcate, s-a dovedit în multe împrejurări coruptibilă, asta numai dacă e să ne referim la perioada dictaturii ceaușiste de la noi. Lucrurile sunt destul de tulburi aici, însă Jünger nu-și pierduse credința că omenirea se va îndrepta cu ajutorul acelei culturi încă vii, moștenite de la Goethe și duse mai departe de nume ilustre precum Thomas Mann sau Hermann Hesse.

Castalia lui Hesse este înlocuită în „Pe falezele de marmură” de ținutul aproape mitic numit Marina. Aici, așa cum la Tolkien îl avem pe maleficul Sauron, Jünger îl creează pe Marele Pădurar, cel care strică balanța firească a vieții înclinând-o către întunecime și conflict. „Firește, pe-atunci mi se părea că unele griji, unele necazuri ne întunecă zilele, și mai ales trebuia să fim cu ochii în patru în ceea ce-l privește pe Marele Pădurar”, afirmă Jünger.

Balanța se înclină treptat spre rău, cu toată opoziția forțelor binelui, care se mărgineau să ducă o viață simplă, aproape patriarhală, în pace și îndestulare. Războiul de cucerire devine de la un moment dat iminent, semnalele fiind tot mai clare în acest sens. Apar, firește, și aluziile la abominabilele măsuri dictate de Marele Pădurar, materializate prin abuzuri, crime și distrugeri. Una dintre imaginile concepute de Jünger este foarte sugestivă în acest sens:  

„În curtea interioară erau mormane de mobile, așa cum fuseseră aruncate pe ferestre, de către «viermii de foc» și apoi jefuite.” Este poate imaginea cea mai sugestivă cu privire la jafurile naziștilor și la deposedarea evreilor de bunuri. Mai mult decât atât, veți descoperi referiri care anticipează cumva existența lagărelor de exterminare în paginile în care Jünger se referă la Koppels Bleek, loc descoperit întâmplător în timpul unei expediții a povestitorului și a „fratelui Otho” în căutarea unei plante numite (într-o traducere mai degrabă licențioasă) păsărica-de-pădure roșie.

Oroarea găsită aici este de neimaginat: „În copacii care tiveau luminișul păleau de asemenea capete de morți, dintre care unele, în ale căror orbite crescuseră mușchi, păreau că ne cercetează cu un zâmbet sumbru. (…) În adierea vântului se amesteca și clătinarea căngilor  și bătaia mâinilor uscate pe peretele șurii. Suna a lemn și a os, ca un joc de marionete în imperiul morții. Totodată, vântul aducea o duhoare puternică, grea și dulceagă, de putrefacție, care ne făcea să tremurăm până în măduva oaselor.”

În „Pe falezele de marmură” sunt foarte multe lucruri de (re)descoperit. Totul e alegorie, simbolistica fiind atât de diversă încât creează practic o lume paralelă, atemporală, un amestec de medievalitate și modernism, o copie răsturnată a lumii reale, cam ca în jocurile video cu avataruri. Nimeni nu știe cine e în realitate, însă toate lumea știe că orice aluzie, oricât de fină ar fi ea, vizează fapte sau persoane cât se poate de reale.

În acest punct, arta lui Jünger e desăvârșită. Sigur, la mai bine de opt decenii de la apariție, „Pe falezele de marmură” poate părea o operă ușor prăfuită, al cărei limbaj adesea criptat vine în contradicție cu literatura mult mai transparentă, mai directă, a zilelor noastre. Ceea ce este însă (și rămâne) remarcabil e caracterul ei de universalitate. Avertismentul de atunci rămâne valabil, pentru orice „schit Rauten” din lume, pentru orice ținut în care există mirifice „faleze de marmură”, fiindcă oricând poate apărea, de niciunde, un Mare Pădurar cu ambiții nemăsurate care vrea să schimbe lumea după chipul și asemănarea sa. Istoria pe care o trăim chiar acum o demonstrează cu asupra pe măsură.

Foto Ernst Jünger: https://www.causeur.fr/ernst-junger-luc-olivier-algange-149761

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment