L-am evitat ani în șir pe Ian McEwan, deși am dat de cărțile lui peste tot, atât în librării, cât și în anticariate. Cred că m-am lăsat întru câtva influențat de parcă prea romanțioasa ecranizare a romanului Ispășire și am crezut, în mod eronat, că și celelalte cărți ale lui au pe musculatura epică același aliaj romance & drama.

Răscolind prin bibliotecă, am dat de romanul lui de debut, Grădina de ciment (1978, apărut la noi în 2002, la Editura Polirom, în traducerea lui Dan Croitoru) și, întrucât trecusem entuziast prin Grădina de sticlă a Tatianei Țîbuleac, mi-am spus că n-ar strica să văd cum arată Grădina de ciment a lui Ian McEwan.

Ei bine, deși s-au scurs mai bine de patru decenii de la prima ediție a romanului care, după cum se arată în ediția de la Polirom, „a stârnit un uriaș scandal”, Grădina de ciment își păstrează intactă prospețimea, fie și așa, aflată permanent la granița fragilă dintre moral și imoral, dintre realitate și coșmar sau, ca să mă plasez și eu pe o notă mai mult sau mai puțin estetizantă, baleind între o existență exterioară aparent normală și una interioară care frizează mai degrabă anormalitatea de tip horror.

Mi s-a părut foarte interesant modul cum Ian McEwan a fructificat datele inițiale, destul de banale, transformându-le pas cu pas în elemente coșmarești. Până și zona unde este plasată acțiunea, o casă obișuită a unei familii middle class, devine un decor straniu, postapocaliptic, ca fundal pe care se desfășoară o adevărată tragedie modernă.

Un tată cardiac, cu un infarct la activ, o mamă abulică, atinsă și ea de o boală insidioasă & neprecizată, și patru copii – doi băieți, două fete – iată personajele principale ale acestei drame de familie care își extinde cumva sensurile devoalând potențialul dramatic pe care, în fond, orice familie obișnuită îl poate avea indiferent de perioada istorică în care se află.

Tatăl, în ciuda interdicției de a face efort, se ambiționează să-și ducă până la capăt un proiect mai vechi, anume amenajarea unor alei de ciment în grădina din curtea casei, scopul fiind atât unul estetic – existau deja niște realizări din punct de vedere peisagistic, cu „stânci” ornamentale și așa mai departe – cât și unul practic, acesta din urmă ținând de ideea că cei trei adolescenți, Jack, Sue și Julie, precum și micul Tom, nu vor mai intra în casă cu încălțările pline de noroi și nu-i vor mai da mamei, în felul acesta, bătăi de cap cu privire la curățenie.

Totul părea să se desfășoare după tipicul acestui gen de tablou: fiul cel mare, Jack, își ajută tatăl împuținat fizic să-și realizeze visul de a amenaja grădina, iar după ce totul se va fi terminat am fi aveut în față o familie fericită și împlinită. Numai că fatalitatea face ca în chiar timpul acestor lucrări tatăl să sufere un al doilea infarct, fatal de data asta. Pe acest fond, Ian McEwan aduce în prim-plan latura întunecată a familiei, punându-și obiectivul pe cei trei adolescenți, Jack, Sue și Julie, care fac niște jocuri erotice „nevinovate”, aflate însă la limita perversiunii și a incestului.

Mai mul decât atât, situația se degradează definitiv din momentul în care, la scurt timp, după o suferință bizară, mama se stinge și lasă în urmă patru copii insuficient maturizați și incapabili practic să-și poarte de grijă, în ciuda aparenței date de Jack (varianta dark a lui Holden Caulfield) și Julie prin „experiența de viață” pe care se străduiesc să o afișeze.

Episodul erotic Jack-Sue-Julie este însă eclipsat de unul nu mai puțin șocant: cei trei decid, temându-se să nu fie dați în îngrijirea statului, să ascundă decesul mamei și să o îngroape în pivnița casei, anume într-un cufăr. În acest scop se folosesc de cimentul și de nisipul destinat inițial amenajării grădinii, pe care îl amestecă și îl toarnă peste cadavru.

De aici încolo lucrurile se desfășoară pe fondul tot mai degradat atât al casei, care în lipsa mamei devine practic o cocină de porci, cât și al vecinătății, cartierul fiind unul în curs de demolare. Ian McEwan a dozat cu atâta finețe ritmul acțiunii și a împletit cu atâta măiestrie atât evenimentele din viața celor patru copii, cât și influențele exterioare, încât, pe măsură ce înaintezi în carte, te trezești, așa cum spuneam la început, fără să-ți dai seama, în plin coșmar.

E o carte care-ți dă realmente fiori, fiindcă este scrisă cu nerv realist și cu un soi de cinism textual care te duce cu gândul la o mașinărie diabolică în stare să măsoare, în fiecare moment, nivelul de adrenalină din sângele cititorului.

Dozajul rece al narațiunii, textualismul economicos și nu mai puțin modul în care Ian McEwan reușește să creeze suspans & dramatism într-o poveste aparent liniară face din Grădina de ciment un roman care sparge barierele timpului – cam ca în genul Fahrenheit 451 sau Portocala mecanică – și care își păstrează astfel, așa cum spuneam la început, o reală doză de prospețime stilistică.

E o carte pe care o recomand atât celor care nu au citit-o, cât și celor care au citit-o, fiindcă o relectură din Ian McEwan nu cred că strică vreodată, cu atât mai mult cu cât aici avem de-a face cu acest debut, Grădina de ciment, despre care înțeleg și eu, finalmente, de ce a bulversat lumea literară occidentală acum patru decenii.

Foto credit Ian McEwan: https://www.scmp.com/magazines/post-magazine/books/article/2019052/book-review-nutshell-does-ian-mcewan-pull-his-fetal

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment