Cărțile, oricât de bine ar fi scrise, îți oferă uneori surprize neplăcute: ai senzația la un moment dat că te-ai săturat de ele, că nu mai poți citi. Dar de ce ar fi cărțile de vină? Poate că nu sunt, dar mai știi… Sunt ore în care te pierzi pur și simplu în lumea lor, iar când revii la suprafață ai senzația nu de părere de rău că te-ai smuls din magia lor, ci de eliberare, chiar dacă nu te-a ținut nimeni cu forța acolo, în acele pagini care ascund o lume.

Și atunci nu-ți mai rămâne de făcut decât să de desprinzi de tot pentru o perioadă de ele, să faci din nou față realității și, în momentul în care te vei simți din nou copleșit de ea, să evadezi din nou în magma paginilor care te fascinează. Iar dacă pe moment nu poți face asta, îți spui: nu-i nimic, am tot timpul din lume, acum să vedem ce se mai întâmplă, ce poate fi mai interesant decât o carte…

Mărturisesc că, cel puțin pentru mine, lucrul mai interesant decât o carte este tot o carte, cu condiția ca aceasta să acționeze în mine ca o furtună, să smulgă din țâțâni uși vechi, înțepenite de vreme, în spatele cărora sunt încăperi pline de nostalgii, în ale căror ferestre bate, dulceag, soarele amurgului.

Tot ce pot face în astfel de momente este să recitesc cărți despre care credeam că nu au ce să-mi mai spună. Cărți citite în adolescență și recitite, sporadic, de-a lungul timpului, doar din plictiseală sau doar dintr-o vagă curiozitate dată de ideea năstrușnică, în fond, că s-ar fi putut schimba ceva între timp în acțiunea lor.

Victor Rebengiuc în rolul Ilie Moromete (poza de aici)

Așa m-am hotărât să fac o incursiune în cele patru romane din ciclul moromețian: Moromeții I, Moromeții II, Marele singuratic și Delirul. Trebuie să mărturisesc din capul locului că Marin Preda m-a fascinat multă vreme, și nu neapărat datorită romanului său de căpătâi, Cel mai iubit dintre pământeni.

În liceu, într-o vacanță de iarnă în care, după Revelion, toți prietenii mei parcă intraseră în pământ, am citit de pe 1 până pe 10 ianuarie – zile în care practic n-am ieșit din camera mea decât ca să mănânc și pentru nevoile obișnuite – al doilea volum al Moromeților, carte care mi s-a părut la momentul respectiv înfiorător de plictisitoare. Cred că eram în ultimul an de liceu – deci în ianuarie 1981 – fiindcă îmi amintesc că mă pregăteam intens, cel puțin din punct de vedere al lecturilor, pentru bacalaureat.

Nu mi-a dat prin cap atunci să recitesc și volumul I al Moromeților, fiindcă îl asimilasem atât de bine (mi se pare că fusese în programă în clasa a IX-a sau a X-a) încât nu mai aveam nevoie de nimic ca să refac legăturile dintre acesta și acțiunea din cel de-al doilea volum. Am citit, așadar, Moromeții I cam prin 1978-1979, deci au trecut de atunci cam 40 de ani.

Am fost curios, la recitire, în ce fel cunoștințele acumulate între timp vor impieta asupra unor aspecte – în principal de natură politică – și cu ce „minte” voi judeca paginile respective. Mărurisesc că n-au fost puține surprizele. În primul rând că, acum 40 de ani, mintea mea de tânăr licean într-o societate bazată pe principiul democrației socialiste nu avea în niciun fel habar de ceea ce înseamnă o adevărată democrație.

Realitatea politică a vremurilor zugrăvite de Marin Preda în Moromeții I era pentru mine una exclusiv caricaturală. Nu mai vorbesc de faptul că nu stăpâneam aproape deloc ideea de pluripartitism, fără să mai vorbesc de celălalt fapt, anume cel al doctrinelor de stânga sau de dreapta și al felului în care partidele aplicau în societate aceste doctrine când veneau la putere.

Trăiam într-o societate cu un singur partid și eram îndreptățit să cred că asta trebuia să fie ordinea firească, iar contrazicerile dintre personajele-fantoșă Moromete (susținător al liberalilor) și Cocoșilă (susținător al țărăniștilor) mi se păreau hilare. Pentru mine, Moromete nu era un înțelept, ci un tip care, cu mijloace intelectuale precare, juca un rol. Întâmplător, îl juca mai bine decât oricare dintre cei prezenți în poiana fierăriei lui Iocan, însă mai degrabă datorită abilităților lui histrionice (și implicit tăcerilor lui contemplative), care pe ceilalți îi induceau în eroare și îl ridicau în ochii lor la rangul de „înțelept”, decât al abilităților „intelectuale”.

Marin Preda alături de tatăl său, Tudor Călărașu (poza de aici)

În acest context, la recitire mi s-a părut mai mult decât interesantă vocea din subsidiar a autorului, adică a lui Marin Preda, care spune despre național-țărăniștii lui Maniu și Mihalache (aceștia n-au fost iertați nici în „Delirul” de Marin Preda din cauza alianței monstruoase din 1937 cu Garda de Fier) că erau „mai flămânzi decât Brătienii” când au venit la putere și că „nu-și respectaseră programul”. Între noi fie vorba – fiindcă am aflat între timp cum stau lucrurile – în general niciun partid, fie că e comunist, liberal sau național-țărănist, nu-și respectă niciodată programul din campania electorală.

Marin Preda uzează însă de aceste „subtile” critici la adresa „partidelor istorice” (să ne amintim cum erau acestea văzute de puterea instalată la Palatul Victoria în ianuarie 1990, dar și de majoritatea populației) fiindcă ne aflăm în anii ’50 (romanul Moromeții I a apărut în 1955), deci în „deceniul negru”, când sloganuri precum „cine limbă lungă are/ cinci ani va săpa la sare” – preluate de altfel din vremea dictaturii generalului Antonescu – puteau da oricui fiori pe șira spinării.

În acest context, nu cred că mai poate fi un secret faptul că Marin Preda, pe lângă cartea autenticismului, a mizat și pe cea a criticii „subtile” a „vremurilor dinainte” (lucrul ăsta a fost exacerbat în Moromeții II). Acest lucru a și făcut posibilă apariția romanului, iar succesul avut (a primit „Premiul de Stat”), într-o perioadă în care în literatură erau exaltate virtuțile clasei muncitoare, mă îndreptățește să cred că Marin Preda scria la acea vreme din convingere, și nu doar pentru a face pe plac autorităților.

Iată, în acest sens, ce spune Marin Preda în Viața ca o pradă despre perioada în care manuscrisul Moromeților a zăcut într-un sertar: „Timp de patru ani insidioasa oboseală, care mă împiedica să trăiesc, dându-mi doar iluzia că exist, îmi întindea o cursă pe care tinerețea anilor n-o vedea (că puteam realiza ceva mult mai mare decât literatura), împiedicându-mă astfel să-mi revăd manuscrisul, să-mi aduc aminte că fusesem fericit cât timp îl scrisesem și că nu era nimic rău în el nici la adresa tatălui meu, nici a copilăriei mele și că, oricum, zadarnic încercam să refuz să dau urmare pactului: scrisesem, trebuia să public! Semnasem acest pact de mult, înapoi nu mai puteam da.” („Viața ca o pradă”, Editura Albatros, 1977, pag. 349)

Să ai o astfel de oportunitate în „deceniul negru”, când floarea intelectualității pierea prin închisori, nu era chiar de colea. Marin Preda, cu tot geniul lui literar și în ciuda naivității pe care o invocă („tinerețea anilor”) a intuit că s-ar putea să fie o carte de succes, dar o carte de succes în mijlocul acelui „deceniu negru”, nu mai târziu!

O spun fiindcă Moromeții II, o carte superioară atât din punct de vedere al construcției, cât și stilistic (acțiunea, în ciuda tarelor ideologice, mi s-a părut în anumite puncte ale ei senzațională, spre deosebire de perioada liceului, când m-a plictisit teribil), nu a avut același impact la apariția ei în 1967. Dar deh, concurența se mărise, iar vocea lui Marin Preda (rectae a lui Moromete) se mai diluase între timp. Rețin aici și ideea că romanul„Cel mai iubit dintre pământeni (în care este criticat stalinismul, nu și dictatura ceaușistă, nici măcar subtil, prin „șopârle”, așa cum au procedat scriitori precum Augustin Buzura sau Ana Blandiana) a apărut tot într-un moment de criză, la începutul altui deceniu negru, am numit aici anii ’80.

Să revin însă la Moromete. În lumea lui mică, a satului Siliștea-Gumești, „înțeleptul” Moromete este, de fapt, un mic dictator, atât în comunitate, cât și în familie. Tendințele lui despotice se vădesc în opiniile despre politică atunci când pledează pentru votul cenzitar, chiar dacă o face în modul lui plăcut, mucalit, ironic și „șmecheros”, cum am zice în ziua de azi. „Proștii n-ar trebui să aibă drept de vot, fiindcă din pricina lor sufere țara”, îi spune lui Cocoșilă, care nu e deloc prost. Deci țara suferă din cauza proștilor care votează aiurea, adică împotriva liberalilor lui Moromete, nu din cauza politicilor defectuoase sau a corupției.

Aici simt nevoia să fac o paranteză și să spun că nu trebuie să trecem cu vederea faptul că Iuliu Maniu fusese arestat în 1947 și a decedat în 1953, la închisoarea Sighet. Erau anii în care Marin Preda lucra la roman și mă îndoiesc că nu știa prin ce încercări trecea fostul lider țărănist.   

Foto main:   https://www.iqerror.info/16-mai-2018-38-de-ani-de-la-trecerea-in-nefiinta-a-lui-marin-preda/          

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.