Astăzi se împlinesc 97 de ani de la nașterea lui Marin Preda, prilej cât se poate de potrivit ca să continui materialul publicat ieri pe www.omiedesemne.ro. Rămăsesem la câteva considerații despre comportamentul „înțeleptului” Moromete și la acea paranteză despre soarta tragică a lui Iuliu Maniu. Am uitat să spun că Marin Preda chiar pomenește de moartea lui Iuliu Maniu în Delirul, iar acest fapt, cu toate că romanul a fost scris în prima jumătate a anilor ’70, mă îndreptățește totuși să cred că autorul avea cunoștință de soarta liderului țărănist și în epoca redactării primului volum din Moromeții.

Marin Preda (poza de aici)

De ce susțin asta? Fiindcă am dedus din Jurnalul lui Marin Preda cu câtă acribie se documenta scriitorul. E un motiv cât se poate de simplu, iar ca să vă convingeți vă invit să-i căutați acest jurnal și să-l citiți, ca să vă dați seama că, în ciuda unor așa-zise naivități stilistice, prezente cam în toate romanele lui, Marin Preda nu era deloc un scriitor naiv, dimpotrivă.

Am deturnat un pic discuția și nu este în intenția mea să fac judecăți aici, de oricare natură ar fi ele. Vreau doar să constat unele lucruri, așa că voi reveni la Moromete și la tiparul lui comportamental, despre care am motive să cred că era unul destul de răspândit în perioada descrisă de Marin Preda în Moromeții I și care a reverberat cumva și după război, dacă nu cumva până în zilele noastre.

Să luăm, de pildă, scena tăierii salcâmului, care a intrat cumva în mentalul colectiv ca fiind una monumentală, așa cum au rămas și întrunirile din poiana fierăriei lui Iocan (în Moromeții I, apropo, este o singură scenă în locul respectiv, deși senzația generală este că au fost mult mai multe – iar aici este, recunosc, meritul autorului, care s-a priceput cumva să dea iluzia ubicuității, în roman, a celebrei întruniri obștești). De fapt, trebuie să vă spun de ce această scenă nu mi se mai pare una monumentală.

În primul rând, avem de-a face cu o simplă tranzacție comercială, așa cum probabil în lumea satelor se făceau în mod curent: Moromete avea nevoie de bani, Tudor Bălosu de salcâm, iar târgul a fost consfințit prin tăierea maiestuosului copac și, ulterior, la o țuică. Chiar dacă în sinea lui a păstrat probabil un regret și o urmă de remușcare, Moromete a acționat ca un om strâmtorat, dar cu mintea limpede: știa foarte bine ce face și ce impact va avea gestul lui asupra familiei.

Interesant este însă modul cum a procedat. Gestul lui de a tăia copacul a fost unul unilateral, furtiv chiar. S-a sustras de la o eventuală consultare a familiei (și de la eventualele împotriviri), acționând dimineața devreme, când toată lumea dormea. I-a cerul ajutorul lui Nilă, singurul care nu putea să-i pună cine știe ce probleme. Mai puțin isteț și mai supus tatălui decât Paraschiv sau Achim, Nilă a fost instrumentul perfect cu ajutorul căruia Moromete și-a dus la bun sfârșit planul de tăiere a salcâmului.

Ca și în cazul întrunirilor din poiana fierăriei lui Iocan, scena tăierii salcâmului, fără să aibă tragismul celei în care, de pildă, Niculae este scuturat de friguri în ziua serbării școlare, a rămas totuși ca fiind una dintre cele mai emoționante din roman. Este, așa cum spuneam și mai sus, meritul lui Marin Preda că a reușit, cu mijloace literare nesofisticate, să transmită o asemenea emoție. În economia romanului însă, tăierea salcâmului este doar un episod care a dat apă la moară fiilor răzvrătiți să-și intensifice uneltirile împreună cu mătușa lor, sora mai mare a lui Moromete, Guica. Motivul este unul simplu: salcâmul se afla pe locul de casă care, în mod normal, îi aparținea Guichii, de aici și exacerbarea ulterioară a conflictului.

Scenă din filmul „Moromeții” – fierăria lui Iocan (poza de aici)

Să revenim un pic la atmosfera și la discuțiile din poiana fierăriei lui Iocan. Aici, Moromete își asumă același rol ca și în familie, jucând pe cartea umorului mucalit, „șmecheros”. Își permite să-i ia peste picior pe unul sau pe altul (cum e cazul lui Cocoșilă, spre exemplu), profitând de privilegiile poziției lui de „om de frunte” al comunității. Toate bune și frumoase până aici, însă dacă stăm puțin și ne uităm la fauna adunată în poiană, la calitățile „intelectuale” ale acelor țărani simpli, mulți dintre ei fără școală, ne putem da seama cam la ce nivel se află Moromete și de ce este el un lider „incontestabil”.

Un alt aspect interesant al discuțiilor din poiana fierăriei lui Iocan este cel legat de modul în care este văzut regele Carol al II-lea. În acest punct pare limpede intervenția lui Marin Preda, care l-a pus pe rege într-o ipostază ridicolă, așa cum de altfel tot ceea ce ținea de regalitate în anii „deceniului negru” trebuia pus în derizoriu, dacă nu chiar șters complet din istorie. Sigur, Carol al II-lea are păcatele lui, care-i pot fi imputate și în ziua de azi. A fost transformat, dacă nu mă înșel, într-un personaj caricatural chiar în timpul domniei sale – un lucru firesc, până la urmă, într-o democrație, câtă a fost de-a lungul celor zece ani de domnie ai lui Carol al II-lea. Lucrul care mi se pare evident însă în Moromeții I este încărcătura ideologică a demersului textual.

Carol al II-lea este ironizat de Marin Preda, fiind făcut „primul agricultor al țării” (și știm bine ce semnificație tragică avea să capete o astfel de expresie în vremea „domniei” lui Ceaușescu). Potrivit spuselor fierarului Iocan (aici vocile se amestecă întru câtva, fiindcă nu mai știm cât „Iocan”, cât „Moromete” sau cât „Marin Preda” se află în aceste ironii), Carol al II-lea „iese cu plugul în curtea palatului și se duce la arat”. Este o afirmație care evident constituie un fel de punere în ridicol a ideii de regalitate și aruncă în derizoriu cu totul casa regală, deloc subtil, probabil spre satisfacția celor care și-au dat girul pentru apariția, în 1955, a romanului Moromeții.

Un alt aspect care ține de comportamentul evazionist în fața reprezentanților puterii al lui Moromete este atitudinea pe care o are în fața lui Jupuitu când este somat de acesta să-și plătească „fonciirea”. Avem de-a face tot cu o chestuine ce ține de realitățile unei ideologii care s-a străduit să ne convingă, decenii de-a rândul, că prin plata impozitelor statul își asuprea cetățenii (de altfel, comuniștii au suprimat, la suprafață doar, impozitele, dând iluzia că acestea nu mai există, deși sumele erau oprite automat, de la sursa pe care tot statul o controla).

În mod firesc – și întru câtva pe linia unei tradiții păguboase care ne-a fost băgată în cap sistematic, anume aceea că e bine să ne sustragem cât se poate de mult de la plata impozitelor, deoarece statul și așa fură sau nu sărăcește dacă X nu-și dă contribuția la timp sau deloc – Mormomete ne apare într-o lumină favorabilă, iar Jupuitu devine automat personajul negativ, reprezentantul celor care „sug sângele poporului”. În realitate, Moromete este un evazionist „simpatic”, campion în evitarea plăților care se cuvin și un inventator inteligent, abil, al unor metode din ce în ce mai sofisticate – și exasperante pentru reprezentantul statului – de  a evita plata taxelor.

Poziția lui Moromete în acest caz, cu toată simpatia de care se bucură din partea cititorilor, n-ar trebui să mai fie aceea a unui cetățean model, a „înțeleptului” pe care primarul Aristide și l-ar fi dorit în echipa lui, ci a unui simplu evazionist, a „șmecherului” care, spre deosebire de restul comunității, „se descurcă” și face în așa fel încât să păcălească încă o dată și încă o dată brațul lung, dar impotent, al statului.

Moromete (Victor Rebengiuc) și Tudor Bălosu (Dorel Vișan) – (poza de aici)

Moromete își dă, de altfel, arama pe față câteva pagini mai încolo, atunci când îi mărturisește vecinului Tudor Bălosu: „L-am păcălit!” Este acel gen de replică „isteață”, care ni-l face simpatic pe Moromete. Faptul că și-a oprit însă cei 200 de lei îi trădează totuși caracterul. Prin inocența lui disimulată, prin ironiile lui „superioare”, Moromete își arată slăbiciunile tocmai în momentele când, ca un adevărat înțelept, ar trebui să tacă. „Șmecheria” i-a ținut și de data asta, spectatorii (adică cititorii) îl aplaudă în fundal și râd de bietul Jupuitu, care și de data asta a căzut de „fraier”.

Totuși, „șmecheria” nu are cum să țină la nesfârșit. Odată îndepărtată aparența de „băiat bun” de pe chipul lui Moromete, se va vedea lesne cine este cu adevărat. Nici măcar latura lui tragică, poate cea mai credibilă în roman, nu-l va mai salva de la un deznodământ altfel previzibil. În acest punct, fronda celor trei fii ai lui este justificată. Dictatura tatălui le limitaseră până atunci celor trei chiar și slabele încercări de emancipare, așa rudimentare cum erau ele.

Paraschiv, Nilă și Achim își doreau, în modul cel mai firesc cu putință, să se realizeze. Erau tineri, năzuiau să aibă fiecare o viață proprie și, chiar dacă habar n-aveau în ce se bagă fugind la București, îmbătați de însăși tinerețea asta a lor, care e nechibzuită, năvalnică, riscantă, dar eliberatoare, au hotărât să riște și să-și înfrunte părintele. Un tată nechibzuit și dur, care în loc să stea de vorbă cu ei, să le explice omenește cum stau lucrurile, se hotărăște să-i ardă cu parul în virtutea sfintei înțelepciuni țărănești care spune că „bătaia e ruptă din rai”.

Orice intenție de negociere este suspendată din acest moment, mai cu seamă că gestul lui Moromete n-a venit întâmplător, ci a fost premeditat, fiindcă parul acela nu apăruse din neant la momentul oportun. Opoziția bine-rău sau nou-vechi creează conflicte pretutindeni. Unele duc la confruntări sângeroase, însă altele, cele tratate cu înțelepciunea care, în paranteză fie spus, lui Moromete i-a lipsit în acest caz, pot fi transformate în situații în care toată lumea are de câștigat. N-a fost cazul și în familia lui Moromete, al cărei proces de destrămare va continua în, poate, cel mai bun episod al ciclului moromețian, Moromeții II.     

Foto main Marin Preda: https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/marin-preda-cel-mai-iubit-dintre-amanti-pentru-sotiile-lui-era-barbatul-pe-care-o-femeie-viseaza-sa-l-gaseasca-singura-dragoste-care-nu-l-a-tradat-literatura

Doneaza prin patreon Wide
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment