Nu voi trece la Moromeții II, așa cum poate am lăsat de înțeles la finalul postării anterioare despre ciclul moromețian, fiindcă acolo lucrurile sunt nițel diferite și nu am intenția să amestec lucrurile. Mai e și impresia pe care mi-a făcut-o filmul „Moromeții 2”, nu întru totul favorabilă, așa că o să rămân, la finalul acestor considerații despre opera lui Marin Preda, tot la „universul rural” din Moromeții I, unde timpul avea încă o nesfârșită răbdare cu oamenii.

Sigur că m-am legat de formula asta de început tocmai pentru a arăta că timpul ăsta – orice o fi însemnat el în economia romanului – nu a fost răbdător chiar cu toți oamenii din Siliștea –Gumești. A fost un personaj cu care chiar s-a răfuit, fiindcă „timpurile”, sau „vremurile”, dacă vreți, îi erau nefavorabile.

Scenă din filmul „Moromeții” (poza de aici)

Este vorba despre Țugurlan, acest tip de outcast autohton, omul nedreptățit nu numai prin prisma faptului că n-a reușit să obțină pământul promis după primul război mondial – împărțirea moșiilor a creat, iată, și nedreptăți care au creat condițiile pentru evenimente imprevizibile – ci și prin aceea a „rasei” de care nu o dată ne aduce aminte Marin Preda. Pe vremea aceea însă termenul de politically correct era necunoscut sau, dacă totuși exista, funcționa după alte reguli și aducea cu sine cu totul alte penalități în cazul nerespectării principiilor de bază ale societății.

Lui Țugurlan rolul i s-a potrivit de minune: tip întunecat, atât la suflet, cât și la înfățișare, este exact prototipul omului sărac și neînțeles, marginalizat nu atât din cauza comportamentului său antisocial, cât prin forța împrejurărilor. Satul, cu ierarhiile lui ancestrale, cu legile lui nescrise, care au la bază „adevăruri fundamentale” (o sintagmă dragă lui Marin Preda), are nevoie, ca să existe cu bunele și cu relele lui, (și) de marginali. Altminteri, ierarhiile ar fi văduvite de un termen de comparație esențial: omul sărac lipit îi creează senzația celui mai puțin sărac că face parte dintr-o clasă superioară.

Tocmai de aceea Țugurlan dă mereu impresia că este măcinat tot timpul de ideea schimbării, însă nu pe principiul ceva mai sănătos ca, prin muncă, să devină și el „bogat” (înțelegând aici prin bogăție deținerea câtorva pogoane de pământ), ci prin acela al „caprei vecinului”. Ros de invidie, el pică în fantasma ideii că o schimbare socială radicală menită să răstoarne ordinea existentă îi va răzbuna neîmplinirile.

Poate pe bună dreptate îi pizmuiește pe ceilalți membi ai comunității, care nu sunt nevoiți să muncească pe moșie, ca el, pentru a-și hrăni familia. În fond, faptul că nu are propriul pământ ține mai degrabă de hazardul organizatoric postbelic, decât de nepriceperea lui de a-și face o situație. Țugurlan a fost nedreptățit, însă obiectul urii sale este unul fals. De fapt, pentru nedreptatea la care a fost supus, el urăște pe toată lumea.

Marin Preda

Astfel, ostilitatea lui este lipsită de obiect. Nu gospodarii satului sunt de vină că nu are el pământ, ci cei care au făcut împărțirea și care, din motive obscure, l-au omis. Problema este că acest tip de rânduială nedreaptă l-a aruncat în marginea societății, iar îndârjirea și revolta lui mocnită l-au adus în postura unui paria singuratic și doar în aparență umil.

E posibil ca, în sinea lui, Țugurlan să-și fi modificat, printr-un fel de evoluție obscură, ADN-ul nevoii ancestrale de a deține pământ, în ceva și mai obscur pentru el (dar limpede pentru cititor, care trebuie să vadă aici eroul revoltat, adică un tip de Robin Hood  autohton, care ia de la bogați și dă la săraci – să ne amintim că romanul Moromeții I a apărut în 1955, în plin „deceniu negru”), adică dorința de a-i vedea, la rândul lor, pe cei care-l batjocoresc, disprețuiesc și îl bârfesc spunând tot timpul despre el lucruri neadevărate, deposedați de averi, de pământ, și puși, dintr-o dată, pe același nivel cu el în ierarhia socială, ca să vadă și ei cum e să fii sărac lipit.

Ceea ce nu înțelege prea bine Țugurlan este că, exceptându-i pe Tudor Bălosu sau Aristide, să zicem, nici ceilalți nu erau chiar avuți, dimpotrivă, majoritatea abia o duceau de la o recoltă la alta, așa cum am spune azi că cineva se târâie de la un salariu la altul. Este un dat pe care unii oameni, aș zice majoritatea, îl duc în spate toată viața. Țugurlan este, ca să folosesc o expresie care și ea iese din sfera sintagmei politically correct, „negrul de pe plantație”, cel care nu întrevede o schimbare a situației, dar care abia așteaptă un moment prielnic pentru a-și exhiba trăirile interioare și de a declanșa revolta.

Marin Preda în 1965

Acest moment a venit atunci când, în virtutea principiului dreptății, în care crede, Țugurlan intervine într-o situație care era, de fapt, un fel de secret al lui Polichinelle. Toată lumea știa că „ăia de la moară” îi înșeală pe țărani, era o chestiune acceptată tacit, cu care comunitatea se obișnuise. Doar Țugurlan, pornit înainte de toate să-și răzbune prietenul, pe Ion al lui Miai, vede în acest fapt o nedreptate strigătoare la cer. Greșeala lui este că, iluzionându-se că va deveni un fel de erou salvator, a acționat practic singur, fără sprijinul efectiv al celorlalți săteni (aceștia se solidarizează mai degrabă pasiv cu acțiunea lui Țugurlan), care la rândul lor ar fi trebuit să se simtă lezați fiindcă erau furați.

Este o situație de criză pe care Țugurlan o gestionează catastrofal. Orbit de furie, dar și de acumularea progresivă de ură contra nedreptății în general, Țugurlan face câteva gesturi care contravin legii și care îl vor duce, firesc aș putea spune, la pușcărie. Ceea ce rămâne însă în conștiința cititorului – și aici Marin Preda ne dă dovada că este un subtil cunoscător al vremurilor pe care le trăiește – este ideea recurentă că Țugurlan e un om răpus de nedreptățile unei societăți strâmbe, ale cărei legi nu mai corespund principiilor de dreptate care se întrezăreau la orizont.

O demonstrează de altfel și evoluția deloc surprinzătoare a lui Țugurlan în Moromeții II, care devine vremelnic liderul structurilor comuniste din Siliștea-Gumești. În acest fel Marin Preda a împăcat nu neapărat capra sau varza, ci lupul ai cărui colți i-ar fi putut simți pe propria piele. A avut nevoie, ca și în Delirul, de un personaj „Niculae Masă” care să arate noua cale de urmat. Țugurlan este un „Niculae Masă” ceva mai rudimentar, dar perfect conturat în rolul eroului umilit și obidit care va reuși, la un moment dat, să schimbe lumea. În final, dorința i-a fost îndeplinită: ceilalți au fost deposedați de pământuri și au fost aduși, cumva, la propria lui condiție. Minunata lume nouă s-a instalat, necruțătoare, în Siliștea-Gumești.    

Foto main: https://www.ziarulmetropolis.ro/lacrimile-lui-marin-preda-marin-era-un-tip-perfect-ca-om-ca-barbat-ca-amant-ca-sot/

Doneaza prin patreon Wide
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment