În perioada torturantă de-a dreptul, dar și magnifică, în care făceam documentarea pentru romanul „Sebastian”, am reușit să obțin două cărți foarte rare (spun asta fiindcă le-am găsit destul de greu, spre deosebire de altele): „Scrisori către Camil Petrescu” (volumele I și II), apărute la Editura Minerva în 1981. Aveam nevoie, pe lângă scrisorile adresate de Mihail Sebastian lui Camil, și de cele ale actriței Leny Caler.

Citisem deja aproape tot ce găsisem despre Leny (cronici mai vechi sau mai noi, referințe găsite pe internet și așa mai departe), inclusiv volumul ei de memorii, „Artistul și oglinda” (imposibil de găsit în anticariate, făcut cadou, în variantă xerox, de Andrei Ruse și Ioana Vighi), însă nu reușeam să-i fixez, dincolo de imaginea din puținele fotografii cu ea, vocea auctorială. Nu aveam amănuntul acela de culoare care face diferența și care, ca scriitor, te încredințează că ai pus mâna pe acordajul fin atât de necesar atunci când vine vorba de reconstituirea unei epoci și a personajelor care au trăit în ea.

[image_with_animation image_url=”2702″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%”]

Am aflat despre aceste două volume de corespondență de la doamna Florica Ichim, în timpul interviului pe care l-am făcut la ea acasă. Am ținut, preț de câteva minute, aceste cărți în mână, și mi-am spus că trebuie neapărat să le am. Am răsfoit febril primul volum, care include intervalul alfabetic de la A la H (asta ca să vă dați seama cumva de efortul incredibil depus de Florica Ichim pentru alcătuirea acestor cărți fabuloase) și am găsit, între paginile 83 și 96, scrisorile lui Leny Caler către Camil Petrescu. Mi-am spus că asta trebuie să fie, că voi avea, în sfârșit, acel acordaj fin de care pomeneam mai sus, acea ajustare de voce care-mi permitea, în sfârșit, să o percep pe Leny așa cum era ea în realitate.

După multe căutări pe internet, am găsit cărțile pe okazii.ro, una după cealaltă, la un interval de timp exasperant pentru mine (fiindcă se adăugau și zilele până la livrare, coletele venind din țară). Le-am avut, în cele din urmă, le am, desigur, chiar acum, pe birou, și chiar dacă romanul „Sebastian” este deja în librării, iar corespondența Leny Caler – Camil Petrescu nu-mi mai provoacă aceeași emoție ca atunci când am citit-o prima dată, tot simt că fără aceste scrisori n-aș fi reușit să o „prind” pe Leny în adevăratul ei fel de a fi. Vocea din cartea de memorii este complet diferită și sună ca a unei mătuși ieșite la pensie care-și amintește, fragmentar, că în tinerețe a fost o actriță de succes și a cunoscut, astfel, o grămadă de lume bună. Nu se compară însă cu vocea de o delicioasă autenticitate a acelei Leny de la 19 ani, când își semna misivele către Camil cu franțuzitul „Hélène”. Iată una din aceste scrisori, datată doar „1923”:

elefant.ro

„Camil, te sărut pentru ironiile din scrisoarea ta. Ai dreptate. Sunt leneșă, Camil, de o lenevie exasperantă. Nu știu care e cauza, soarele, băile, mi-e imposibil însă să fac ceva. Și de flirtat mi-e lene. Ei da, eu, așa cochetă, stau mai mult retrasă și răspund cu multă răceală la avansurile făcute de bărbați. Sunt foarte plăcută și toți caută să-mi facă cunoștința. Mă flatează, dar… mi-e lene.

Să nu crezi că exagerez. Dovada cea mai bună e că n-am legat nicio prietenie și că la ora 10 seara sunt în pat. Dealtfel, sunt și obosită, pentru că îmi fac cura cu o conștiinciozitate demnă de admirat. Să-ți spun cum mi-am împărțit ziua: la 6 dimineața sunt pe plajă până la 10 jumătate (încă o sărutare pentru recomandație, știam și eu), la 11 iau baia de nămol, care nu mi se pare așa greu de luat, masa și iar plajă până la 5. E admirabil de dormit pe plaje după-masă.

Din când în când, mă duc la Casino, pe care-l găsesc idiot, câteodată seara pe lună, pe o bancă la mare, singură, iar restul timpului, dormit și citit. Cam asta e toată activitatea mea. Anul acesta nu sunt bărbați bine la Techirghiol. Zic anul acesta, fiindcă acum un an erai tu. Am făcut cunoștință cu Mme Sadoveanu. E foarte inteligentă, îmi place, puțin cam sigură de superioritatea ei. Stăm mult de vorbă.

Să vezi, Camil, m-am făcut arămie, dar nu-mi stă deloc rău. Eu mă întorc la București pe la 28. Tu nu te duci nicăieri? Ce faci? Lucrezi? N-am văzut anunțată piesa ta printre cele care se vor juca. De ce? Mai scrie-mi, Camil, dar fără să-mi scoți frazele cu ghilimele. Asta mă jenează și nu mai pot scrie «à mon aise». Cred că se resimte și în această scrisoare. Știu că tu citești cu sufletul și ochiul rece și deci pretențios.

Un gând frumos,
Hélène.”

Nu-i așa că v-ați simțit un pic ca în „Patul lui Procust”?

gelu diaconu
https://www.facebook.com/omiedesemne/

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.