În ianuarie 2012, pe când lucram ca redactor la ziarul Ring, am realizat un interviu cu regretatul Leo Iorga. N-a fost singura dată când ne-am întâlnit. Ne-am mai văzut la Preoteasa, când am așteptat ca trupa să-și termine repetițiile fiindcă aveam programat un interviu cu Vladi Cnejevici. Îmi amintesc că la o masă alăturată era și Mircea Baniciu, iar la o alta erau Leo Iorga împreună cu ceilalți membri ai trupei PacificA.

Interviul cu Leo Iorga l-am făcut în cafeneaua din lobby-ul de la RIN Grand Hotel. Am stat de vorbă cu un om foarte amabil și deschis la orice fel de discuție. Țin minte că după întrebările de „încălzire” ne-am relaxat și parcă nici nu mai eram la un interviu. Nu vreau să exagerez și să-mi arog calități pe care nu le am, însă e cert că am simțit de la un moment dat că stau de vorbă cu un prieten vechi, deși abia ne cunoscuserăm.

Așa era Leo Iorga. Un tip prietenos și deloc reticent cu presa. Miza pe acel tip de sinceritate care poate fi chiar riscant de la un punct încolo. Leo Iorga nu avea însă nimic de ascuns și nu se ferea să spună lucrurilor pe nume chiar și în chestiuni mai delicate, așa cum a fost relația pe care a avut-o cu Paul Ciuci, marcată de o rivalitate, aș zice acum, destul de contraproductivă.

Am făcut interviul având de la început două scopuri: unul de a avea un material pentru Ring, al doilea de a face o referire specifică la Centrul Istoric al Bucureștiului, întrucât ziarul avea atunci și suplimentul „Centrul Vechi”. Am lăsat pentru mâine partea cu Bucureștiul, având în vedere că interviul este și așa destul de lung.

Oricum, o mare parte din el, aș socoti cam 60-70%, a rămas nepublicată. În condițiile astea, interviul mi se pare cu atât mai valoros. Îl recuperez integral aici, în două episoade, la mai bine de șapte ani de când l-am realizat. Menționez că fragmente din acest interviu au apărut inițial, cum era și firesc, mai întâi în Ring, iar apoi în suplimentul „Centrul Vechi”. Din păcate nu mai există o arhivă virtuală și în consecință nu am cum să dau aici link-urile care s-ar fi cuvenit.

Cum au fost începuturile dvs. ca muzician?

Începuturile au fost în liceu, ca toboşar. Asta se întâmpla între 1980-1983. După aceea am făcut parte, după ce am revenit din marina militară, dintr-o trupă de restaurant foarte bine cotată pe vremea aceea, în zona Aradului, Timişoarei, Sui Generis. În acelaşi timp exista şi un Sui Generis de Bucureşti. Informaţiile nu circulau însă atât de mult cum circulă astăzi şi nu ne-am intersectat niciodată, pentru că exact Mihai Alexandru, compozitorul cântecelor pe care le cânt, făcea parte din Sui Generis de Bucureşti. Acolo am cântat cu toba şi vocal, dar vocal secundar. Încet-încet am început să-mi prind rolul de vocalist principal.

Atunci era, să zicem aşa, perioada dvs de formare.

Da. Acolo se cântau piese internaţionale. Cântam la mare, la munte. Prin excelenţă, Radu chiar avea un cuvânt greu de zis. Acolo am fost văzut de Cargo, de Adrian Bărar, şi fiind şi Peter Cocec, toboşarul de pe atunci al lui Cargo, tot din Arad, a zis hai să-l luăm pe ăsta solist vocal. Aşa am luat drumul Cargo.

Aşa s-a despărţit Leo Iorga de meseria de toboşar?

Da, şi a trebuit să trec de la tobe, din spate, în faţa tobelor. Nu prea ştiam ce să fac cu mâinile, era o chestie dificilă, dar am trecut peste ea. M-am dus la Costineşti, unde aveam un sprijin foarte prompt din partea publicului. Era un fief al rockului şi 1988 a fost şi anul consacrării trupei Cargo de fapt.

De ce totuşi în anul când Cargo a căpătat consacrarea aţi plecat de acolo?

A venit să mă peţească Teo Peter cu Leluţ Vasilescu. Paul Ciuci avea documente acceptate de a emigra în America. A fost o conjunctură, aşa a vrut Dumnezeu să fie.

A fost acel turneu în URSS.

Da, aşa a început cariera mea în Compact. La Cargo era foarte ok. A fost o decizie greu de luat pentru mine. Eu nu ştiam dacă va fi cu titlu de împrumut sau nu, pentru că aşa s-a vehiculat într-o perioadă, că ar fi fost o idee de a fi cu titlu de împrumut pentru câteva luni, până îşi vor găsi un solist vocal. Dar s-a nimerit să fie atât de bine şi asemănarea fizică şi cea vocală găsită la mine, încât am rămas în Compact. Adi Bărar a simţit lucrul acesta. Eu m-am simţit foarte bine, dar aşa a fost să fie, pur şi simplu. Am fost şi foarte impresionat de prezenţa lui Adrian Ordean în trupă, a lui Vladi Cnejevici, pe care îl cunoscusem cu mulţi ani înainte.

Vladi venise deja la Compact…

Da, cu vreun an şi ceva înainte. Şi Adrian Ordean puţin înaintea mea, aproape în acelaşi timp. Am repetat în draci vreo trei săptămâni, ca să putem face turneul din URSS, cu schimbare şi de stil, şi de prezenţă, pentru că diferea şi muzica. La Cargo era înspre rockul balcanic. A fost de bun augur, mulţumesc lui Dumnezeu, şi pentru Cargo, pentru că l-au găsit imediat în locul meu pe … din Arad, care s-a identificat cu poziţia de solist vocal din formaţia Cargo, şi Adrian…, ambii prieteni de-ai mei, arădeni.

Vă mai întâlniţi?

Sigur că da, ne întâlnim şi ne bucurăm tare mult. Aşa am ajuns eu la Compact. Deja erau conturate câteva piese în repertoriul propriu, însă linia impusă pe atunci de trupa Compact noi am respectat-o. Mă refer aici şi componistic, cât de cât, şi orchestral, şi vocal.

Am înţeles că o amprentă puternică pe stilul formaţiei a fost pus de Vladi Cnejevici, care a schimbat multe lucruri.

Şi orchestral, pentru că sunt multe teme celebre, fiind piese dinainte de prezenţa mea în trupă care au fost certamente compuse de Vlad, indiferent cine ce-ar zice. Acum se încearcă o minimalizare a perioadei 1988-1996, în formula Adrian Ordean, Teo Peter, Leluţ Vasilescu, Emil Laghia, care începuse şi el, eu la voce şi Vladi Cnejevici, însă istoria rămâne scrisă acolo. Brandul acesta a fost muncit în mod clar şi de această echipă. Culmea este că funcţionau în paralel. Am chiar o poză foarte interesantă de la revista Metronom, unde apare Compact. Era o tehnologie mai la începuturi, mă refer la grafica computerizată, şi era Compact C şi Compact B. Compact C de ce? Pentru că scindarea asta a avut loc şi din orgolii, şi din faptul că Costi Cămărăşan a rămas în Cluj, iar ceilalţi au emigrat la Bucureşti. Practic, în aşa zisul Compact B erau clujeni, adică Leluţ Vasilescu, Teo Peter, nu? Au funcţionat în paralel aceste două trupe.

Îmi amintesc chiar că fanii, la momentul scindării, făceau deseori confuzie.

Compact a existat ca o firmă cu greutate în perioada aceea. Am avut şi instalaţii de sunet, studio de înregistrări, a apărut albumul Compact 3, pe un LP, cu piesele consacrate de noi, puţin trase în stilul nostru. Pe urmă, în anii respectivi, pot spune că am făcut parte din – aşa se vehicula pe atunci – tripleta de aur, pentru că în anii 90 chiar la început, încă nu ieşiseră încă trupele mai tinere, deci erau Iris, Holograf şi Compact. Făceam turnee foarte multe împreună, dădeam cu banul care să intre primul, nu ultimul în spectacol, ca să putem scăpa şi să ne vedem de treabă. Am avut fani excepţional de frumoşi.

În acei ani nu a mai existat nici frâna de dinainte de revoluţie.

Da, nu a mai existat această frână şi deja începuseră să apară mijloace tehnice. Puţină pirotehnie, un concept despre lumini. Cei care au lucrat afară, precum Sfinx, aveau deja idee cu ce se mănâncă industria muzicală cât de cât. Şi-au pus atunci amprenta. A venit apoi valul dance după 1996, deja au luat fiinţă trupele de dance, plus hip hop, şi normal că rockul a intrat într-un con de umbră. După ce s-a revenit, în perioada 2006, 2007, rockul şi-a recăpătat poziţia binemeritată în topurile audienţelor. Foarte bine că există şi mulţi tineri care lucrează muzică la modul foarte serios. Asta a fost, în fine, perioada Compact. În 1996, la începutul anului, s-a renunţat la serviciile mele.

De ce nu a fost posibilă o colaborare cu Paul Ciuci?

Eu cred că a fost vorba de orgolii şi este şi în ziua de azi. Nu s-a putut să rămân acolo. Nici Ordean… deci nu s-a vrut. A fost un fel de ori eu, ori ei, un fel de chestie în genul ăsta. Aşa am perceput-o eu atunci şi aşa am avut convingerea că este de fapt, însă nu pot comenta evoluţia trupei după plecarea mea, pentru că nu este treaba mea. Aşa a luat fiinţă trupa Schimbul 3, la ideea lui Adrian Ordean, în care bineînţeles că le-am avut la backround vocal două fete frumoase, Anca şi Irina, care ulterior au pus bazele formaţiei ASIA. Atunci Adi a „deraiat” pe stilul acesta foarte comercial pe care l-a lansat atunci – şi foarte bine a făcut. Încă nu era foarte clară situaţia rockului în România. Noi am menţinut oricum legătura mulţi ani, inclusiv până în ziua de azi, motiv pentru care Schimbul 3 mi se pare că există şi azi, într-o formulă foarte tânără. În fine, după Schimbul 3 a fost o perioadă de solist vocal solo, deci cântam pe ici, pe colo, cu negative sau fără. Am colaborat chiar şi cu Mircea Rusu şi a fost iarăşi foarte bine. Propunerea de a reveni a venit în 2003. Practic PacificA de azi, eu de acolo am pornit. Practic perioada din Arad în care am cântat, am cântat cu Pacific, în trupa liceului, despre care vorbeam mai devreme.

Acum este PacificA.

Da, acum este PacificA. S-a pus „A”-ul acela mai şugubăţ. Zicem Compact B, Compact C, PacificA, şi probabil o să apară Pacific B etc. Formula comercială în care apărem acum, Leo Iorga şi PacificA, are câteva conotaţii foarte importante. Prima dintre ele este faptul că toată gaşca – deci colegii mei îi acompaniază şi pe Mircea Baniciu şi pe Ioan Gyuri Pascu. Într-o vreme cu Ioan Gyuri Pascu erau Blue Waters, dar am zis să nu mai tot amestecăm numele, deci rămâne Mircea Baniciu & PacificA sau Ioan Gyuri Pascu & PacificA etc. Preponderent rămâne Leo Iorga şi PacificA în formulă activă. Avem şi un album care trece în revistă toată istoria carierei mele din 1988 până în ziua de azi, la Cargo, Compact, Schimbul 3 şi PacificA, inclusiv piesa lui Mihai Alexandru cu care am participat la Eurovision. Albumul, sperăm acum, în această primăvară, să îl prezentăm publicului, pentru că eu am avut o perioadă de convalescenţă în urma bolii, despre care nici nu mai vreau să amintesc. Mulţumesc din toată inima lui Dumnezeu că putem sta acum de vorbă. Despre piese noi încă nu pot vorbi la modul concret, pentru că mai bine nu spun decât să spun şi pe urmă să nu apară nimic. De-a lungul vieţii întotdeauna am păţit aşa. Mai bine să apară întâi albumul şi pe urmă stăm de vorbă. Oricum se numeşte „După ani şi ani” albumul, titlul piesei originale este „Mă voi întoarce”, dar ideea mea a fost foarte clară. Este absolut varianta originală, dar reimprimată total, masterizată de Adrian Ordean, care este cu noi în barcă, ca să spun aşa. Practic, din formula Compact din anii în care am făcut şi eu parte din trupă este, să zic aşa, în cooperativă, şi Vladi Cnejevici, şi Adrian Ordean, şi eu. Suntem trei care am făcut parte din această trupă. Ce a fost a fost, oricum, brandul de lucru este Leo Iorga & PacificA, chiar dacă bineînţeles piese lansate de mine este absolut firesc să pun. Că deranjez sau nu pe alţii nici nu mă interesează. Oricum, eu nu exclud o colaborare, nu sunt obtuz la eventualitatea unei colaborări cu foştii colegi, în sensul că putem face vreun turneu, dar ideea nu poate pleca de la mine, pentru că această iniţiativă o avusesem înainte să moară Teo Peter, şi nu s-a dat curs acestei iniţiative. El de fapt a discutat cu toţi foştii membri ai trupei care s-au perindat şi au şi marcat, au avut ceva de spus concret în trupa Compact. A vrut să facă un turneu aniversar, 30 de ani sau 25 de ani, cu toţi cei care am avut ceva de zis. A mai existat, pe vremea când eu încă eram la Compact, un asemenea spectacol de mare anvergură, dar şi cu invitaţi care au trecut foarte scurt prin trupă.

L-aţi pomenit pe Teo Peter. Cum era Teo în calitate de coleg, de prieten?

Avea un talent social fabulos. Deci nu exista, împreună cu Leluţ… nu exista zi sau… trăind foarte multe clipe împreună ca într-o familie, nu exista zi să nu apară câte un banc, câte un text, câte o fază. Avea un talent fabulos social de ce? Pentru că unde te duceai toată lumea îl cunoştea pe Teo Peter. Zicea că munceşte, da, mănâncă pentru sărăcuţa formaţie… Era un om bun, extraordinar! Noi am avut, bineînţeles, ca în orice familie, discuţii… Toate se lăsau cu o mare împăcare. Nu au avut însă niciun fel de greutate, să spun aşa, ca să ne purtăm ranchiună. Tocmai de aceea zic că, înainte de a muri, a vrut să refacă trupa în formula mare, cu Paul Ciuci, Adrian Ordean, Vladi Cnejevici, încă nu murise nici Emil Laghia, inclusiv eu la voce, deci o chestie în care trebuie doar fiecare să ne cântăm piesele lansate, ceilalţi să participe ca backround vocal. Era destul de grandios proiectul. Eu nu sunt obtuz şi nu închid uşile de acces pentru niciun fel de colaborare, ca dovadă că am colaborat şi cu Adrian Andoni, care vine din alt segment al muzicii, din folclorul sârbesc, nicidecum din manele. Deci este vorba de muzică bănăţeană. Că manelele se inspiră din muzica bănăţeană, asta este cu totul altceva.

De Costi Cămărăşan ce mai ştiţi?

Cu Costi m-am auzit doar episodic la telefon. Compact C nu mai este, nu am auzit. El are un business serios, care îi ia foarte mult timp. Copilul lui se ocupă foarte mult şi el de muzică. Nu am auzit să reia acest proiect, de fapt, din punctul meu de vedere, capitolul acesta actual Compact nu este decât o trupă prin care am fost şi eu. Bineînţeles că am depus foarte mult suflet acolo, pentru că a fost un brand muncit şi cred că ar fi putut fi mai sus pe firmament în ziua de azi decât este.

Cum aţi primit vestea morţii lui Teo? În ce împrejurări vă aflaţi?

Aproape la o oră şi jumătate după accident. Adrian Ordean a fost primul care a aflat. M-a şocat, evident, aşa cum m-a şocat şi boala despre care am aflat anul trecut. Nici nu-mi vine să cred că aproape a trecut un an. În fine, şocant şi neplăcut, pentru că fiecare dintre noi, inclusiv actuali membri ai trupei, ne-am ocupat de câte ceva, era şi firesc să fie aşa, să ne implicăm, în momente de genul ăsta… Trebuie să recunosc că şi când am avut eu problema şi Paul Ciuci a sunat să ajute. Deci în momente extreme orgoliile se aplanează şi ăsta este un lucru foarte bun. E cel mai important lucru în viaţă de fapt. E ca la un fel de meci de fotbal, numai că jucăm în echipe diferite. Până la un punct în care trebuie să locuieşti în aceeaşi barcă, adică să fii alături. Aşa a fost şi la moartea lui Teo.

Din nefericire a urmat episodul cu Emil Laghia, care a căzut ca un trăznet.

Oricum, să mă ierte Dumnezeu, din păcate acolo erau probleme, care nu mă privesc pe mine, însă bine nu avea cum să sfârşească lucrurile mergând în continuare aşa. Dar, în orice caz, nu aşa de cumplit cum s-a întâmplat.

În grup era un tip absolut ok, din câte se ştie.

Era foarte liniştit, aproape că nu i se simţea prezenţa. Era foarte studios, foarte bun camarad. De multe ori în spectacole, pentru că noi eram cei mai tineri, dormeam şi împreună în cameră, pentru că nu întotdeauna aveam loc de dormit individual, cum e acum, când ne-am băbit. M-a şocat, sincer, moartea lui.

S-a vorbit în presă despre un adevărat blestem Compact.

Şi pe mine m-au sunat în legătură cu treaba asta. Am lămurit lucrurile. Sunt pur şi simplu coincidenţe. În cazul meu, cel puţin, eu îmi asum răspunderea. Fumatul, pentru că eu am fumat enorm de mult. Atunci, fiecare organism mai mult sau mai puţin sensibil – am avut multe nopţi nedormite, iar de fumat, fumam foarte mult… Începând de la ţigări şi trabucuri, pe care eu le trăgeam în piept, nu le pufăiam. Uite că şi-au spus cuvântul şi mulţumesc lui Dumnezeu că am aflat.

Cam cât fumaţi zilnic?

În medie treceam de două pachete. Am şi un coleg, Adrian Ordean, care s-a lăsat de fumat. El fuma patru pachete pe zi, şi s-a lăsat. Medicii au spus că în mod cert este un factor agravant, dar nu determinant. Nu este neapărat nevoie ca de la fumat să înceapă, să se formeze tumora. Poate fi de la o răceală netratată sau, eu ştiu… Fumatul participă şi extinde imediat, pentru că posibilitatea de apărare locală este nulă. Tumora ajunsese cât pumnul de mare. Oricum, nu pot să zic hop până nu sar gardul, pentru că proiecte de viitor am grijă să pun frână.

Contează foarte mult şi psihicul.

Sigur, şi am simţit aproape foarte multă lume, de la presă, care a fost ok. Poate părea aberant ce spun, dar a fost neinteresant de ok. A fost mare solidaritate şi mulţi au fost acolo chiar la momentul operaţiei. Nu se mai circula pe Şoseaua Viilor. Au fost şi cu care de reportaj… Am înţeles foarte clar că unde nu e loc nu se mai poate acum, că asta este situaţia. După aceea încet, încet am început să recuperez. Am avut perioada de citostatice, care a fost cumplită. Făceam în fiecare săptămână şi la un moment dat am vrut să renunţ.

Un luptător precum Leo Iorga nu poate renunţa.

Am avut şi medici foarte buni, chiar aici în România. E suferinţă mare când faci citostaticele. Operaţia a fost dificilă. Am avut o echipă întreagă de medici foarte buni. Medicul meu oncolog, Polixenia Iorga – culmea, coincidenţă – chiar în etapa de chimioterapie m-a sprijinit foarte mult. E o femeie foarte verticală şi fan rock. A convins-o dl profesor Cordoş, care şi el este fan rock, ştia dinainte tot, absolut… Mai e şi profesorul Bogdan… foarte mulţi eminenţi pur şi simplu. Ei operează de fapt în echipe mixte internaţionale, inclusiv Austria… deci nu avea rost să mă duc în Austria. Temerea mea cea mare a fost că nu voi mai putea să cânt. Dumnezeu a creat omul în aşa manieră încât se poate recupera, corpul omenesc. Nu la parametrii de când eşti născut. De altfel sunt foarte mulţi care habar nu au că au vreo problemă de funcţionalitate la plămâni. Plămânii sunt solicitaţi maximum 40% din capacitatea lor în traiul unui om normal. Sportivii, marii performeri, ei dezvoltă nivelul de respiraţie mult mai ridicat. Sunt nişte schimbări fiziologice. Unii sunt de părere că e foarte sănătos, alţii că nu. Cam pe la cinci, şase luni după operaţie am reuşit uşor aşa să mă apuc să repet. Primul spectacol de după operaţie l-am avut în Deltă, la Sulina, la Festivalul de la Sulina. Nu fusesem niciodată acolo şi a fost prima dată când am uitat pur şi simplu că am fost operat.

Cum a fost revenirea pe scenă?

Foarte emoţionantă, pentru că nu ştii ce se întâmplă, nu ştii dacă te ţine. Una e să repeţi în sală cu colegii, alta e să apari acolo.

Am înţeles că aţi cântat doar câteva piese.

Da, cântam două, trei piese, mai cânta un coleg, iar cântam eu două, trei… Proba de foc a fost la Cluj, la Grand Arena, când s-a deschis. Am ajuns acolo printr-o conjunctură disputată. Compact a refuzat prezenţa, iar noi am acceptat-o. Mă aşteptam să fie valuri.

Au refuzat prezenţa pentru că vă aflaţi dvs acolo?

Nu, pentru că noi nu eram în cărţi, din câte ştiu eu. Bine, nu e un lucru precis, trebuie verificat, însă ştiu că ei au spus că nu intră în deschidere la Voltaj, pentru că ei cântă de 30 de ani. Atunci noi am acceptat să cântăm înainte de prietenii noştri de la Voltaj, pentru că practic eram în Schimbul 3 cu Bobiţă. Deci nu se punea problema de orgolii de genul acesta. În tot cazul, în momentul în care eşti convocat într-un concert de asemenea anvergură şi mai ales într-un astfel de moment, organizatorii au încercat să adune formaţii care să aibă cel puţin rădăcini clujene. De asta a fost chemat şi Voltaj, pentru că solistul vocal, Călin Goia, este din Cluj. Într-adevăr, de la noi din trupă nimeni nu e din Cluj, dar având în vedere colaborarea aceea de opt ani cu Compact, am fost şi noi chemaţi, iar noi am acceptat. Nu acuz pe nimeni, nu blamez pe nimeni, nu mă interesează, asta este situaţia. Eu mă refer acum la emoţia pe care am avut-o în faţa a 42.000 de oameni. Aveam emoţii şi la capitolul ăsta, pentru că rivalităţi au existat, dar în momentul unui concert – am asistat ca spectator la concerte mixte, unde erau mai multe trupe implicate – şi reacţiile… evident că sunt câţiva din 50.000 care se găsesc să fie Gică contra, dar asta este situaţia. Una peste alta mulţumesc lui Dumnezeu că am trecut peste perioada asta foarte grea, dar numai cu ajutorul lui Dumnezeu. Sfătuiesc pe toată lumea să aibă grijă, mai ales cu fumatul.

Am înţeles că şi pe Cristi Minculescu l-aţi sfătuit la fel.

Cristi nu mai fumează. Ce a apărut atunci a fost un fel de giumbuşluc de presă, pentru că ştiam că nu mai fumează, dar întâmplător pe masă erau ţigări. Nici eu, nici el nu mai fumăm. Nici nu am băut, nici nu am fumat. Măcar dacă ar fi fost ceva, dar…

Când aţi aflat acel diagnostic nefericit v-aţi gândit la „The Show must go on”? V-aţi gândit că spectacolul trebuie să continue?

Mult după, pentru că momentul e şocant. Prima dată evident că, cel puţin în cazul meu, sunt gânduri contrare, pentru că într-adevăr am pentru ce lupta, în sensul în care Dumnezeu mă ajută, pentru că altfel nu aflam… Pur şi simplu am fost dus de mână la doctor… Eu ziceam nu, mă duc azi, mă duc mâine, cum face toată lumea… Am răcit cu toţii, colegii au luat medicamente şi le-a trecut. Dacă eu luam medicamente, eram mort acum, pentru că simptomele de răceală treceau şi nu mă duceam la control. Într-o dimineaţă, după o mahmureală, o voce mi-a zis: „Mă duc la control în momentul ăsta!” Era deja foarte mare tumora şi m-au băgat urgent direct la sală. Bine, o săptămână sau două au fost nişte controale preliminare, la inimă, ca să nu mor pe masa de operaţie etc. Acum am control din trei în trei luni, ca să vadă dacă nu se mai întâmplă ceva.

Şi „the show must go on” când a venit?

Când m-am trezit mie mi s-a explicat ce se întâmplă acolo. M-am dus singur pe masa de operaţie. Când am deschis ochii am văzut zâmbetul pe faţa medicilor. Familia era lângă mine. Primul lucru pe care l-am întrebat a fost: „Mai am o bucată, acolo, mai mare, mai mică?” Profesorul Cordoş mi-a zis: „Am făcut ceea ce a trebuit făcut!” Pentru că după trei ore şi jumătate de operaţie au întors o parte de lob şi au văzut că este invadat. Au zis că nu are rost să… e o amăgeală. În fine! El expandează acolo, se întâmplă nişte schimburi… Cam 75% din capacitate iniţială este recuperată. Cam ăsta este procentul post-operator şi post-citostatice. Un plămân este pierdut. Era invadat, era mort. Recuperarea este surprinzător de mare. Nu este în genul ficatului, care se regenerează. E altă chestie. La plămâni este expansiune.

Putem spune că „the show must go on” a fost sentimentul pe care l-aţi avut la Festivalul de la Sulina?

Chiar mai devreme puţin. Tratamentul chimioterapeutic te seacă. Eu acum am foarte mult, cu zece kilograme mai mult, în greutate. Trebuie să am grijă să slăbesc iar, acum după sărbători. Nu mai aveam vlagă deloc. Credeam că nu mai pot cânta pentru că nu mai mergea, că s-a terminat. Însă era vorba de reacţii fireşti. „Show must go on” a fost de fapt la prima repetiţie. Atunci mi-am dat seama… Se întâmpla în aprilie, la vreo două luni după operaţie. Şi atunci mi-am dat seama că încet-încet chiar pot trăi aproape normal.

Ce s-a întâmplat în excursia de la munte?

Am fost la Breaza de Făgăraş. Foarte mişto! Într-una din zile, nefiind zăpadă, am zis să mergem sus la Bâlea. Am luat telecabina. Era frumos, linişte, nu aveai treabă, cald, mă rog, zero grade, ceea ce pentru Bâlea cascadă e foarte mult. Am trecut de o coamă dintr-aia şi când a venit o vijelie! Eram înţoliţi de iarnă, cu tot ce trebuie. Când am văzut feţele însoţitorilor de cabină şi cam cum vorbeau prin staţie am zis că e groasă. Am avut mare noroc că a bătut vântul din faţă. Nu a fost bătaie laterală de vânt. Am urcat până sus liniştiţi, ne-am dus repede în hotelul de gheaţă. Era un vânt cumplit, nu puteai să te ţii pe picioare. Oricum, trebuie calmate spiritele. Nu a fost o catastrofă. Au fost nişte emoţii foarte mari cu care oamenii locului sunt obişnuiţi. In extremis fiind, tot nu te lasă să cazi. Se opreşte cabina, vin ei cu intervenţie, cu frânghii, te ancorează, te coboară, te duc cu sania, deci nu rămâi acolo. Am avut mari emoţii toată lumea. Pe de altă parte, şi dacă ajungi sus în vârf ai de mâncare, de băut, chiar dacă nu se mai coboară, să zicem. Deci nu-i un capăt de ţară. Sunt profesionişti desăvârşiţi cei de acolo. Ei chiar decid, mai coborâm sau nu mai coborâm. E decizia lor. E practic Transfăgărăşanul. Unii au coborât, dar salvamontul a zis nu. Bineînţeles că ai emoţii, pentru că e riscant, dar nu la modul că e o catastrofă.

(va urma)

Foto credit Leo Iorga: https://spynews.ro/monden/showbiz-intern/reactii-vedete-leo-iorga-moarte-212529.html

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment