Am preluat în titlu întrebarea pe care și-a pus-o Constantin Noica în Jurnal de idei lăsându-mă sedus de un alt gând al filozofului nostru, care-i precede: „Pierderea ce nu sărăcește”. Înainte de toate însă am să fac o mică paranteză autoreferențială explicativă.

Am fost refuzat la publicare de foarte multe ori. Nu mi s-au spus de fiecare dată de ce, iar atunci când, totuși, am obținut oarece motive, mi s-a comunicat, pe un ton neutru, ba că nu sunt bani pentru o asemenea carte (numărul mare de pagini ar fi stricat balanța de plăți a editurii), ba că nu pot fi inclus în planul editorial deoarece nu mă integrez în viziunea de ansamblu șamd.

Cred că primul refuz pe care l-am primit cu un fel de oroare a fost cel primit de la Cartea Românească (cea dinainte de Polirom), când doamna Ulici mi-a spus că romanul meu este bun, e publicabil (era vorba despre un proiect pe care l-am abandonat definitiv, romanul Șofer de taxi, scris prin 2003), dar că editura nu are bani. Țin minte că am plecat de la fostul sediu al Uniunii Scriitorilor, adică de la Casa Monteoru, cam pe șapte cărări, deși nu băusem nimic.

De atunci am tot fost refuzat, însă am încetat să mai fac o tragedie din asta. De fapt, în forul meu interior, ideea de refuz nu mă mai oripila și nu-mi mai alimenta disforia, ci mă ambiționa. Au fost, e adevărat, și episoade de neînțeles, cum s-a întâmplat, de plidă, cu romanul Sebastian, refuzat de Editura Polirom, dar primit cu entuziasm de Editura Cartier.

Am trecut însă peste aceste întâmplări cu un fel de inconștiență juvenilă, de parcă mă aflam la vârsta când nu aveam nimic de pierdut și puteam să o iau fără probleme de la capăt. Totuși, trebuie să mărturisesc că, după ce Polirom mi-a refuzat romanul Sebastian, mi-am pus în joc toate ambițiile literare: dacă și Cartier urma să mă refuze, ar fi fost ultima propunere de publicare înaintată unei edituri.

Urma, așadar, să capotez, dar am privit totul cu un fel de seninătate gândindu-mă la ce a spus Noica: „Pierderea ce nu sărăcește”. Toată „pierderea” asta, adică zilele nesfârșite de lucru la Sebastian, privațiunile materiale, sumele cheltuite pe cărțile necesare documentării (deloc de neglijat), timpul consumat, ei bine, toate astea nu se puteau aduna și transfera la capitolul pierderi. Erau „pierderi care nu sărăceau”, care în realitate mă îmbogățeau.

Cum e posibil acest lucru? E foarte simplu. În primul rând, am citit un număr foarte mare de cărți, din care am învățat foarte multe lucruri. Este, trebuie să recunoașteți, un câștig. Pe urmă, am rămas cu volumele respective (le am și acum în bibliotecă), deci încă un câștig. Se poate trage lesne concluzia că, în condițiile astea, nu mi-am irosit timpul și resursele de pomană. Aș fi ieșit din experiența asta îmbogățit oricum. Nu material, ci spiritualicește vorbind. Asta nu e puțin deloc.

De fapt, lucrul pe care l-am făcut când nu mai era nimic de făcut a fost să merg mai departe. Refuzurile m-au ambiționat, mi-au dat o altă motivație, m-au făcut să muncesc mai mult, să citesc mai mult, fiindcă știam că aici nu mă poate bate nimeni: niciodată, nici când nu am avut vreo legătură cu lumea literară, nu am abandonat cititul. Știam că numai citind, cu acribia celui care își dorește să reușească, voi putea să realizez măcar o parte din ceea ce-mi propusesem.

Știu că o să vi se pară ciudat că spun asta, dar n-am fost niciodată supărat pe editurile care m-au refuzat, chiar dacă în unele cazuri deciziile mi s-au părut nedrepte. Mi-am spus că, probabil, cei de acolo știu foarte bine ce au de făcut și că, într-adevăr, nu sunt suficient de bun ca să fiu publicat.

De aceea, de fiecare dată când m-am lovit de o asemenea situație, mi-am dorit să fiu mai bun. Iar asta nu se putea decât citind asiduu și încercând să fiu mereu la curent cu aparițiile editoriale. Altminteri, e ca în medicină: bolile nu mai sunt tratate cu „luare de sânge”, prișnițe și rugăciuni. Exact așa este și în literatură: degeaba scrii excepțional, dacă o faci ca în secolul XIX. Poți fi, cel mult, ridicol.

Asta am încercat să le transmit și celor pe care îi refuz la rubrica „Poșta redacției”. Mi s-a spus, în anumite cazuri, că sunt sarcastic, arogant, că nu recunosc „valoarea” sau, nota bene, că eu însumi sunt un scriitor mediocru. Aș accepta și ideea că s-ar putea să fiu un scriitor penibil. Numai că în acest punct enervarea celor respinși n-ar trebui să-și găsească paratrăznetul în persoana mea.

E o țintă falsă, care satisface temporar doar un orgoliu personal greu de ținut în frâu. De ce? Fiindcă nu este vorba despre mine, ci despre niște producții literare mediocre care nu au ce căuta pe www.omiedesemne.ro. Indiferent dacă eu aș fi un scriitor penibil, jenant, de toată bafta sau ridicol, textele respective tot mediocre ar rămâne și tot n-ar putea apărea pe www.omiedesemne.ro.

Sigur, poate că unii ar putea pune întrebarea: ce anume mă califică pe mine, Gelu Diaconu, să admit sau să resping texte literare? Ei bine, mă califică exact ce am spus un pic mai sus: faptul că am citit și citesc în continuare cu o poftă insațiabilă. Este ceea ce vă îndemn și pe voi să faceți, dragi pretendenți la publicare. Fără o muncă asiduă, nu veți reuși. Este adevărul crud și nu-l spun doar eu. L-au spus înaintea mea nume strălucite ale literaturii universale.

Și mai este un lucru: nu vă lăsați amăgiți de „succesul” pe care îl aveți pe rețelele de socializare. Un anumit număr de like-uri nu vă transformă poemul într-unul genial, irezistibil pentru acea parte a revistelor literare care mențin încă un standard foarte ridicat (mai sunt și dintr-astea, vă asigur). Dacă apăreți, de pildă, cu un grupaj de poeme în nu știu ce revistă aflată sub egida Uniunii Scriitorilor (care ar trebui să fie un girant solid, dar nu este întotdeauna), nu veniți la mine cu pretenția să vă public poemele pe www.omiedesemne.ro doar pentru asta, fiindcă riscați să fiți dezamăgiți.

Criteriile care funcționează aici sunt valoarea, talentul, perseverența, modestia. După ele m-am ghidat și eu și, chiar dacă n-am ajuns cine știe unde, măcar pot să spun că, pentru a ajunge în punctul în care mă aflu, mi-au folosit cu asupra pe măsură. Fiindcă dacă mai este de făcut ceva atunci când nu mai e nimic de făcut, acel „ceva” trebuie să fie ambiția de a citi mai mult, de a fi conștient că te afli în secolul XXI și, last but not least, de a scrie mai bine.

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment