LIVIA ȘTEFAN s-a născut pe 17 octombrie 1982 în Giurgiu, de unde a plecat în 2007. Se consideră „o imigrantă în București”. În scurta biografie din volumul de debut re.volver (Casa de Pariuri Literare, 2012) spune că scrie și face fotografie. În cel de-al doilea volum, Lolita32 (Casa de Editură „Max Blecher”, 2016) zice că mai scrie și teatru și este punkista de rezervă la Oedip Piaf. I-au apărut poeme și povestiri în diverse publicații. Iubește lucrurile simple, ignorate. Dacă ar fi știut matematică, ar fi fost geolog șef.

Poemul de mai jos este din volumul Lolita32, apărut la Casa de Editură „Max Blecher” în 2016.

[image_with_animation image_url=”1203″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%” img_link=”http://maxblecher.ro/lolita32.php”]

nopțile prin orașul ăsta

pe tine cum te doare când doare?
îți simți părul căzând
unghiile crescând?
când plouă îți întorci și tu fața în sus?
când nu vine nimeni îți apeși singur pe pleoape?
dacă te strigă cineva de la o mie de kilometri
distanță
vezi locul de unde urletul începe?
ești oare cel mai tăcut dintre oameni?
cum te doare pe tine
pe cine plângi tu
pe morți sau pe vii?
după ce întinzi mâna?

merg prin orașul ăsta
nopțile
cumpărându-mi niște țigări
fumându-le
și știu că așa se termină încă o zi
fără remușcări, furie, disperare
încercând să-mi dau seama ce-i așa aglomerat și
zgomotos tot nimicul ăsta
toți vorbind deodată
toate trupurile tânjind în somn
toți zăcând ca niște legume
așteptându-și rândul pe tocător
locul în castron
visând o altă dimineață teribilă în care altcineva
să le respire
liniștit în ureche
pe tine cum te doare?

merg nopțile prin orașul ăsta
cumpărându-mi niște țigări
fumându-le

 

gelu diaconu
[email protected]

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment