M-am adunat greu din cotidian, nu sunt la fel de punctuală ca toamna din acest an, am reușit să mă scufund între coperți și-n ceașca de cafea, dar nu la timp cât să vă pot aduce scrisori ieri, vă aduc azi. Am fost tare prinsă weekendul ăsta, mi l-am petrecut contemplând ploile și fluturii.
Nu știu despre voi, cum visați în adolescență sau acum (mi-ar plăcea să știu, poate îmi lăsați comentarii pe site, la acest articol, ori pe pagina O Mie de Semne, pe Facebook ), dar eu, pe la vreo 17 ani, m-am gândit cu voce tare: poveștile extraordinare pot exista doar între oameni extraordinari și se pot întâmpla doar în circumstanțe extraordinare. Ciuciu. Acum nu mai cred chiar așa. Cred că fiecare om trăiește ceva extraordinar pentru el la un moment dat. În rest, ne fură viața. Trăim pe repede înainte, ne frângem între responsabilități, grijile materiale, joburi, oboseală și toate cele care fac majoritatea zilelor să treacă cu noi – niște corpuri mișcând mecanic pe fondul colorat dintre rafturile supermarketurilor. Dar ce facem cu nevoia de poveste? – mai ales în prezentul dominat de social media care aduce și bune și ne-bune.
Nu mai apucăm să ne întâlnim prea des cu oamenii, nu mai avem timp să trăim etape. Instanța imediată a social media ajută la o conectare rapidă, dar asta cultivă și nerăbdarea, intoleranța, neacordarea timpului necesar între oameni să se cunoască, să construiască natural intimitate și chiar încredere. Fluturii cresc în feluri diferite în stomacul oamenilor – aceste lepidoptere ale visului. Acum probabil mă veți înjura cu romantism, dar nu e o dulcegărie când vă spun că, atunci când oamenii își scriau scrisori, chiar se dezvoltau psihic pe ei înșiși, se dăruiau într-o formă care presupunea așteptare și reziliență, erau obligați să-și lucreze răbdarea și înțelegerea față de destinatarul afecțiunii din plic. Vă dați și voi seama ce insectar bogat dezvoltau și cum radia fragilitatea umană în stadiul de pupă al unei povești.
Acum asta ziceam, nu mă înjurați, vă rog, doar și eu vă trimit aceste rânduri tot -via- Facebook. Nu încerc să vă conving de nimic, doar vă expun imaginea în care picăm din extaz în neliniște puternică, când e totul foarte expus, oamenii nu se mai descoperă, când nu se mai despart face to face. Marile neliniști subîntinse de întâlniri și despărțiri nu mai au timp să se coaguleze, să dezvolte oamenii care le trăiesc în procesul natural al bucuriei sau al durerii și a tot ce există între ele. Din sms sau Messenger pici pe spate în pat să te masturbezi sau să te prăbușești cu fața în perna uscată. Nu mai există acel timp în care îți afli starea și nuanțele ei traversând un mediu până ajungi în intimitatea ta. Și la întâlnire și la despărțire pe drumul spre casă, spre parc ori spre o gară îți simți corpul sensibil la lumină, la cum crește sau scade zgomotul, la cum îți zâmbește un trecător, la cum te împinge altul grăbit, auzi o frântură de discuție care te emoționează ori te amuză. Sau poate nu mai auzi nimic și plutești ori pur și simplu te prăbușești în tine și circuli pe marginea unui trotuar cu fața fixată într-o singură expresie ca o bucată de asfalt cu o singură fisură. Iar toate astea se întâmplă diferit, de la o poveste la alta. Cum o fi oare să pici pe spate sau să te prăbușești în pernă și atât – invariabil.
Una peste alta mai cred că există și excepții și sper ca fiecare să poată evada la timp din supermarket și să își găsească magazinul de fluturi potrivit.
O excepție veți găsi azi în scrisorile lui Nabokov către soția sa Vera. Nu a existat nicio relație mai trainică, mai lungă, a vreunui scriitor marcant în secolul trecut față de cea a lor. El, abia regăsit pe sine după o logodnă brutal întreruptă, scrie prima poezie pentru Vera în 1923, an în care începe lunga și celebra corespondență dintre ei.
Nabokov devine cumva dependent de ea și pe viață închinat intimității unui limbaj cunoscut numai de ei. Am ales scrisori din perioade diferite, de la vârste diferite, cu speranța să pot crea imaginea de cerc în care existau unul pentru celălat în comunicarea lor. În perioada în care ea s-a îmbolnăvit și a stat o vreme îndelungată într-un sanatoriu, el îi scria un soi de raport al zilei ce includea chiar și ce mânca, îi născocea un nou apelativ de răsfăț – un animăluț și nu numai – în fiecare zi și, tot ca să o facă să zâmbească, îi inventa integrame și jocuri de cuvinte pe care ea le rezolva mai mereu. Gata – introducerea lungă e sărăcia scrisorilor, iar acestea de astăzi vor fi bogate, vă promit!
Am cules scrisorile din volumul Scrisori către Vera, Vladimir Nabokov, traducere și note de Veronica D. Niculescu, Editura Polirom, 2019, pag. 58, 59, 61, 183, 184, 192, 530, 531.
[8 noiembrie 1923]
Către: 41, Landhausstrasse, Berlin W.
[Berlin]
8-XI-23
Cum să îți pot explica ție, fericirea mea, fericirea aurie, minunată, că sînt întru totul al tău – cu toate amintirile mele, cu poemele, cu izbucnirile, cu tot tumultul meu interior? Sau să explic că nu pot scrie un singur cuvînt fără să aud cum îl vei pronunța tu – şi nu-mi pot aminti nici măcar un singur fleac pe care să-l fi trăit fără să regret – atît de acut! – că nu l-am trăit împreună – fie că este ceva extrem, extrem de personal, intransmisibil – fie că e numai un apus sau altul în curba unei şosele – înțelegi ce spun, fericirea mea? Şi ştiu: nu îți pot spune totul în cuvinte – iar cînd o fac, la telefon, atunci îmi iese absolut anapoda. Căci cu tine trebuie vorbit minunat, aşa cum vorbim cu oameni care au dispărut de mult, știi ce vreau să spun, ca puritate, gingăşie și precizie spirituală – însă eu – je patauge teribil. Căci tu poți fi rănită de un diminutiv urît – fiindcă eşti absolut vibrantă – asa cum e apa mării, drăguța mea.
Jur – și pata de cerneală nu are nimic de-a face cu asta – jur pe tot ce-mi este drag, pe toate în cîte cred – jur că nu am iubit niciodată aşa cum te iubesc pe tine, – cu atîta tandrețe – pînă la lacrimi – şi cu senzația unei asemenea străluciri. Pe pagina asta, iubirea mea, am început cîndva (Chipul tău într) să scriu o poezie pentru tine, iar codița asta foarte neconvenabilă a rămas pe dinafară – mi-a alunecat piciorul. Dar nu mai am altă foaie. lar cel mai mult îmi doresc ca tu să fii fericită, şi mi se pare că eu ti-aş putea dărui acea fericire – o fericire simplă, însorită – și nu una absolut banală.
Şi-ar trebui să-mi ierți meschinăria – de a mă gîndi cu aversiune la cum – practically’ – voi expedia această scrisoare mîine şi totuşi sînt gata să-ți dau ție tot sîngele meu, dacă trebuie – e greu de explicat – sună anost – dar aşa este. Uite, o să îți spun – aş fi putut să umplu cu iubirea mea zece secole de foc, cîntece și bravură – zece secole întregi, enorme și înaripate, pline de cavaleri urcînd călare dealuri învăpăiate – și legende despre uriaşi – și feroce Troie – și pînze portocalii – și pirați – şi poeți. lar asta nu este literatură, de vreme ce, dacă reciteşti cu atenție, vei observa ca acei cavaleri s-au dovedit a fi graşi.
Nu – eu vreau doar să îți spun că într-un fel nu-mi pot imagina viața fără tine – în ciuda faptului că tu crezi că pentru mine e „amuzant” să nu te văd vreme de două zile.
Și, ştii, s-a dovedit că nu Edison a fost de fapt cel care a inventat telefonul, ci un alt american, un omuleţ tăcut al cărui nume nu şi-l mai aminteşte nimeni. Să-i fie învățătură de minte.
Ascultă, fericirea mea – nu o să spui iarăşi că te torturez? Cît mi-ar plăcea să te răpesc şi să te duc undeva – ştii, cum făceau pe vremuri tîlharii la drumul mare: o pălărie cu boruri largi, o mască neagră și o flintă în formă de clopot. Te iubesc, te vreau, mi-e insuportabil de dor de tine… Ochii tăi – care strălucesc atît de uluiți atunci cînd, cu capul aruncat pe spate, spui ceva amuzant – ochii tăi, vocea ta, buzele, umerii tặi – aşa de luminoşi, însoriți..
Ai intrat în viața mea – nu cum se vine în vizită („știi, fără să-ți scoți pălăria”), ci cum vii într-o împărăție unde toate rîurile au aşteptat reflexia ta, toate drumurile, paşii tăi. Soarta a vrut să-și îndrepte greşeala – de parcă mi-ar fi cerut iertare pentru toate greşelile sale din urmă. Astfel încît, cum te-aş putea eu lăsa, basmul meu, soarele meu? Vezi, dacă te-aş iubi mai puțin, atunci ar trebui să plec. Dar așa – nu are sens. Și nici să mor nu vreau. Există două feluri de „fie ce-o fi”. Involuntar şi deliberat. lartă-mă – dar eu mă ghidez după cel de-al doilea. Şi nu-mi poți răpi încrederea în ceea ce mă tem să gîndesc – ar fi fost o fericire atît de mare… Şi uite altă codiță.
Da: o lentoare demodată a vorbirii,
simplitate oțelită… Şi astfel, ardoarea mai
puternică a inimii:
oțel, incandenscent prin zbor…
Acesta este un fragment din poezia cea lungă – dar nu a mai intrat. L-am notat pe loc, să nu uit, şi iată-l acum – o aşchie.
Scriu toate astea stînd în pat, sprijinindu-mi foaia pe o carte uriaşă. Cînd lucrez pînă noaptea tîrziu, privirea unuia dintre portretele de pe perete (vreo străbunică a proprietarului nostru) devine foarte stăruitoare și neplăcută. Ce bine că am ajuns la capătul acestei codițe, ce pacoste.
Dragostea mea, noapte bună…
Nu ştiu dacă vei putea să descifrezi această scrisoare nepricepută… Dar nu contează… Te iubesc. Te aştept mîine la 11 seara – dacă nu, sună-mă după 9.
[16 iulie 1926]
[Către: St Blasien]
[Berlin]
Trebuie să găseşti în această persoană
1) un alt chip
2) un şoarece
3) un iepuraş
4) un puişor
5) un ponei
6) doamna Smoculeț cu pălărie nouă
7) o maimuțică
Iubirea mea,
În dimineața asta am mers în Grunewald cu Ș., m-am întors acasă (camera este întunecată de la schelă, e un zăngănit continuu, insuportabil), am luat prînzul: ficat şi compot de cireşe. M-am întins puțin (din fericire, pietrarii plecaseră la prînz), apoi m-am aşezat să scriu. Dar n-am reuşit să fac nimic, fiindcă s-a reluat munca, se prăbuşeau bucăți de tencuială de sus, lovind geamul. Cel mai important e că n-am putut afla de la ei cînd o să se termine nenorocita asta de lucrare, cînd o să dea schela jos – mă gîndesc chiar să mă mut (sigur, dacă mai durează doar două-trei zile, pot să rezist. Aș prefera să rămîn aici).
Una peste alta, e o poveste enervantă. Însă vremea e superbă, un nor de miresme sub fiecare tei, minunat. lar în curînd vei fi aici, iubirea mea (doar că nu în camera asta – dacă n-o să fie date jos scândurile astea urîte pînă atunci) o să fii aici curînd – e o bucurie aşa de mare încît nu știu cum o să-i supraviețuiesc… Cina: obişnuitele mezeluri, brînză, ridichi. Acum e ora nouă. În „Sovremennîe zapiski” am găsit o povestire de Bunin magnifică și un extras deloc rău din verbiajologia lui Aldanov. Și mai e o fermecătoare baladă de Hodasevici. Poate o să trimit ziarul, pînă la urmă – doar că nu ştiu cum. O să trec mîine pe la Aniuta şi o să hotărăsc cu ea. lubirea mea, cînd vei sosi, o să te cert zdravăn fiindcă îmi scrii aşa de rar și o să mă laud zdravăn că eu ți-am scris în fiecare zi. Ai completat chestionarul? Eu am făcut-o deja, iar mîine-seară, la familia Tatarinoy, o să fie dezvăluite răspunsurile. Sînt la pămînt cu finanțele. Aşa, iubirea mea.
Sărutări, iubirea mea, de la sprîncene pînă la genunchi şi înapoi. Ce părere ai de ce a creat azi domnul Dragă? Eu nu am nevoie de o părere prea bună, dar nu vreau să-l jignesc. Am mare nevoie de şosete și de apă de colonie. Dar nu ştiu cum se face că mereu am o grămadă de cămăşi. lubirea mea, cum ar fi să mergem în Cehoslovacia o săptămînă? Au apărut deja stelele printre scînduri. Noapte bună, iubirea mea.
E teribil de cald pentru dormit. Dorm fără pijama – și tot e cald. Te iubesc.
V.
[nedatată]
[Către Berlin?]
lubirea mea,
sună-mă la K. pe la 8.30. Mă dor gingiile, limba, toată partea stîngă a mutrei, și mi s-a umflat un ganglion de la gît ca o tumoare – naiba ştie ce e!
Te iubesc.
V.
[10 aprilie 1970]
Către: Montreux Palace Hotel, Montreux
[Taormina, Italia]
SAN DOMENICO PALACE HOTEL
10-IV-70
vineri
7:00
Îngerul meu cu voce de aur,
(nu pot scăpa de obiceiul acestor răsfățuri). Anumite mici inconsecvențe din scrisorile mele se explică prin faptul că scriu multe lucruri pentru un viitor uz, comunic cu tine de cîteva ori pe zi şi îmi termin scrisoarea în dimineața următoare. Aceasta este a cincea scrisoare, ultima din serie, căci cred că apoi nu nu vei mai primi nimic în Montreux dacă zbori de acolo la timp.
Joi, pe 9, vremea a rămas rece, dar soarele strălucea din plin şi am făcut prima plimbare lungă (de la nouă dimineața pînă la trei după-amiază) spre Castel Mola; însă deja la o altitudine de 700 de metri nu mai erau fluturi şi am petrecut mare parte din timp în imediata apropiere a Taorminei (am avut grijă? am avut mare grijă). Un detaliu dulce: pe la unu am intrat într-o trattoria, nu era nimeni acolo, am început să strig în diferite limbi, deodată a apărut un cîine lățos care a ieşit în goană din cafenea, eu am rămas acolo o clipă, dădeam să plec, și deodată am văzut: îl aducea pe stăpîn înapoi de la o crîşmă învecinată. Îți poți imagina uşor urmarea. M-am întors, am sortat fără grabă capturile fermecătoare, la patru și jumătate am ieşit să beau nişte ciocolată caldă (minunată!) la Café „Macomba”, unde o să te duc.
A sunat Alfred Friendly, voia (of, Doamne, iarăşi hîrtia asta transparentă!) să vină aici sîmbătă, pe 11, cu soția, pentru două zile, dar l-am amînat, i-am zis să vină în jur de 20, ceea ce va face. leri la cină, o americancă de la o masă învecinată i s-a adresat soțului ei tăcut, arătînd cu bărbia spre un cuplu care intrase: „He is somnething very important in coal”. O altă observație: în piață, unde cumpăram iarăşi portocale, un german a refuzat, cu un chicotit foarte jovial, suvenirele oferite de un invalid şi a adăugat: „Dar ca să mă revanşez, îți voi face o poză!” (aş fi vrut să-mi amintesc exact fraza tedesko-italiană).
Mă tot minunez de abundența de plante care înfloresc prin văi şi de un soi de tăcere elevată (la fel cum era în munții din California), întreruptă, totuşi, fie de radioul puccinian de la vreo fermă, fie de suspinul cumplit şi etern al unui măgar.
Sînt foarte mulțumit de darul de la tine – jacheta tricotată.
Bine, scumpa mea. Dimineața e însorită, dar foarte proaspătă, cu adaosuri mițoase.
Acum te aştept. Într-un fel, îmi pare un pic rău că această corespondență se apropie de final, îmbrățişări şi adorare.
Să fac un bilet cu rufele, iar apoi, pe la nouă, mă duc după fluturi.
V.
