MARIANA MARIN s-a născut pe 10 februarie 1956 în București și s-a stins pe 31 martie 2003. În 1980 a absolvit Facultatea de Filologie a Universității București. A făcut parte, alături de alți numeroși poeți ai generației `80 (Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Ion Stratan, Traian T. Coșovei etc.) din Cenaclul de Luni condus de criticul literar Nicolae Manolescu.

A debutat editorial cu volumul Un război de o sută de ani (Editura Albatros, 1981). A urmat antologia colectivă Cinci (împreună cu Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter și Alexandru Mușina), apărută la Editura Litera în 1982. A mai publicat volumele Aripa secretă (Cartea Românească, 1986), Ateliere (Cartea Românească, 1991), Mutilarea artistului la tinerețe (Editura Muzeului Literaturii Române, 1999) și Zestrea de aur (antologie, Editura Muzeului Literaturii Române, 2002). A mai publicat, în franceză, volumele Au carrefour de grandes routes commerciales (ediție bilingvă, Editura Est, Paris, 1990, traducere de Sebastian Reichmann) și Les ateliers (Editura Est, Paris, 1991, traducere de Alain Paruit).

 A fost prezentă cu traduceri în reviste și antologii din Anglia, Germania, SUA, Suedia, Ungaria, Rusia, Polonia etc. A obținut mai multe premii, dintre care amintim Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Debut (1981), Premiul Uniunii Scriitorilor (1999), Premiul ASPRO (1999) și Premiul Special „Virgil Mazilescu” (2001).

nemira.ro

Poemul de mai jos, precum și biobibliografia, sunt extrase din antologia O singurătate feroce, apărută la Editura Tracus Arte în 2015 (selecția textelor: Teodor Dună).

Tinerețe fără de artă

Când m-am apropiat de treizeci de ani
a început vârtejul.
În jur dezastrul devenea tot mai intens,
niciodată nu știam
dacă a doua zi voi mai fi în viață,
dacă nu se va rupe arcul,
dacă rotițele n-o vor lua dracului la vale.
Eram aidoma unei biserici amenințate cu demolarea
– fapt care exista și în realitate,
pe care îl puteam pipăi cu privirea zilnic
în orașul meu prăfuit.
Clopotele îmi băteau turbate sub piele, în creier
și nu puteam să mă întreb pentru cine.
Știam.
De la un anotimp la altul,
ba poate mai des,
rămâneam tot mai puțini.
Una dintre fete spunea
că am devenit niște ciocli.
Mi-era frică de telefoanele de la miezul nopții
prin care ne anunțam moartea prietenilor
și transa în care intram cu toții
la înmormântări.
Și din atâtea gâtleje ale minții
urletul mut: cine urmează?
Când tocmai am împlinit treizeci de ani
aveam în spate o zestre frumușică de morți
și între patru pereți mă împiedicam zilnic
de un geamantan cu prieteni plecați
– un fel de moarte și-aceasta
pentru cei care rămâneam în viață aici.

Acum sunt singură.

Doar maimuțoiul ăsta dement agățat de funii,
lustruindu-le,
cu rânjetul satârului ca un stindard,
trage în continuare clopotele
privindu-mă oarecum curios
cu mila lui băloasă îmbrățișându-mă

peste atâta bătrânețe fără de moarte
și tinerețe fără de artă.

Doneaza prin patreon Wide
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment