Astăzi vă aduc scrisori către cei care sunt în vacanță și către cei de-acasă.
Săptămâna asta m-am plimbat între scrisorile lui George Călinescu, absolut faine, delicioase cele către soție, F.M. Dostoievski, volumul I de epistole din studenție (voi reveni la cei doi, promit!), dar acum m-am oprit la scrisorile lui Emil Cioran către familie, prieteni. S-ar putea ca pe unii dintre voi să nu îi atragă, dar eu sper că da. Cum de ce? Din același motiv, mai bine spus laitmotiv – dacă în literatură există un anumit tip de transparență, în scrisori găsești ecografia intimității și radiografia scheletului psihologic al celui care le-a scris. Citind (întreaga sau din) opera și apoi corespondența unui scriitor, nu știu dacă musai în această ordine, ți se lărgește perspectiva, îți cresc brațele cu care mintea îl poate cuprinde. Există un rol complementar aici, corespondență & operă, dar puterea scrisorilor rezidă în naturalețea și autenticitatea care apar când povestești sau scrii cuiva cu care te poți întâlni la marginea zonei lipsite de artificialitate.
Sau, și mai bine, cum spunea Cioran: cărțile sunt accidente; scrisorile – evenimente, de aici și suveranitatea lor.
Revenind la vacanță și la cei de acasă un pic, nu știu cum este pentru unii luna august, dar pentru mine e luna în care îmi place acasă. Încerc să îmi fac câteva ieșiri la început de vară ori la început de toamnă pentru că nu îmi plac marile aglomerări. Însă îmi place fooooarte mult Bucureștiul aproape pustiu. De pildă, azi am ieșit să fac câțiva pași la capătul cărora am cumpărat un burrito și un termometru. Deasupra străzilor atârna liniștea zilei de 1 ianuarie. Strada Batiștei, care e circulată de obicei de mașini cum îmi era în copilărie capul forfotit de păduchi când mă băgam vara în cotețul găinilor, acum era plină doar de soare. Am mers la pas liniștit, pe la umbră, ba chiar am traversat neregulamentar și fără rost de câteva ori doar ca să mă bucur de lățimea străzii goale și, acasă fiind, mă gândeam la e-mail-urile persuasive de la Booking, sugestiile TripAdvisor, pozele de vacanță de pe net și scrisorile lui Cioran.
E.M. Cioran a fost un mare iubitor de corespondență, o spune și el, și numărul generos de scrisori pe care le-a scris către cei apropiați, dar și altor personalități din exilul românesc, personalități ale vremii în genere. În volumul din care am extras, iarăși, nu doar o scrisoare, îl puteți găsi pe Cioran din 1931 până în 1990, iar partea de corespondență cu fratele său, Aurel Cioran, este cuprinsă într-un fel de jurnal ținut pe o perioadă de patruzeci de ani din viața sa.
M-am întins lângă fruntea fiică-mii ca soarele, i-am pus compresă și desene animate, am lăsat jurnalul meu atât de mic lângă dezordinea de caiete ca să vă alcătuiesc un soi de ghid de vacanță, cu ratings pentru hoteluri, impresii despre destinații și ținuturi, din țară și din afara ei, cum doar Emil Cioran putea scrie. Conform temei, am ales iarăși mai multe scrisori, nu foarte lungi, dar cu destinatari diferiți. Desigur, vă recomand să citiți volumul întreg, dar pentru astăzi eu vă las câteva scrisori către fratele său, Relu, și câteva către bunul său prieten, Mircea Eliade. Sper tare mult să vă placă ghidul de vacanță melancolic – cu umor cinic. Și, firește, vă doresc să vă bucurați de vară, fie că rămâneți acasă, fie că mergeți pe undeva, nu uitați să petreceți timp de vacanță – e o amăgire necesară.
Am preluat scrisorile din volumul Scrisori către cei de-acasă, traducere de Tania Radu, ediție note și indici de Dan C. Mihăilescu, Editura Humanitas, 1995, pag. 70, 73, 75, 76, 278, 279, 280.
111
[Paris,] 26 II 1969
„Dragă Relu,
Astăzi am primit rețeta și am expediat medicamentul, care nu face minuni, dar merită încercat. Păstrează două flacoane pentru tine şi urmează o cură aşa cum ţi-am scris. Dacă simți că te încearcă o gripă, poți lua preventiv 10 granule odată. Mi-l amintesc foarte bine pe Mircea, face și el parte din copilăria noastră. Ti-aduci aminte cînd s-a apucat să frece şcoala cu slănină, ca s-o mănînce cîinii?
Cu drag*, Luț”
119
Paris, 7 iunie 1969
„Dragă Relu,
Mi-am dat seama din ultima ta scrisoare că eşti deprimat. Nu te lăsa doborît. Trăieşti aproape de munte, du-te la ţară, mergi pe jos! Ca să văd un pic de verdeaţă, eu trebuie să iau trenul și să fac cel puțin 50 de kilometri! Parisul se întinde ca o uriașă balegă. Imaginea e exactă, fiindcă aici totul e poluat, aerul și tot restul. -Vezi ce-ți spune oculistul; ce nu te interesează dă-i lui Nuțu. În fine, faci cum vrei. Trebuie luate măsuri contra melancoliei, această infirmitate… a familiei.
Cu drag, Luţ”
124
Dieppe, 14 aug. 1969
„Dragă Relu,
Sînt la Dieppe din 30 iulie și stau pînă pe 22 august. Mi-a lăsat un prieten apartamentul lui spațios și încerc un plăcut sentiment de singurătate. Am impresia că băile în mare nu îmi fac bine, nici soarele, pe care-l suport foarte greu, nervii mei zdruncinați sînt de vină. Nu poți combate astenia de care te vaiți decît mergînd pe jos. Ar trebui să faci cel puțin zece km pe zi – distanța de la Sibiu la Răşinari… Uneori mi-e dor de Trăinei. Mai există cătunul ăsta? Dacă vreodată m-aş întoarce „acasă”, locurile astea aş vrea să le revăd, dar oamenii – categoric nu. Am tot mai multă groază de oameni și sînt terorizat la gîndul că, peste cîteva zile, telefonul o să sune iarăși. N-am nici un chef să văd pe nimeni, oricine-ar fi. Am aflat că Dinu ar avea nu ştiu cîți copii după „ieșirea” lui. Mi se pare greu de crezut. Ce curaj! sau ce nebunie! Cărțile lui sînt excelente. După mine e un mare scriitor, sau dacă vrei, un filozof înzestrat cu ceva care le lipseşte în genere filozofilor: farmecul. E ceva felin în talentul lui. Nu îndrăznesc să te întreb de Țucu și de progeniturile lui… Scrie-mi la Paris.
Gînduri bune, cu drag* Luț
Noroc*
Simone”
125
Paris, 29 aug. 1969
„Dragă Relu,
M-am întors pe 22 la Paris, unde am găsit cartea despre munții Făgăraş. Îți mulțumesc că mi-ai trimis-o. Este o zonă căreia îi păstrez amintiri foarte plăcute. – Am cumpărat acum cîteva luni trei discuri cu muzică țigănească ungurească și le ascult fără încetare. Îmi place infinita lor melancolie; dar urăsc vulgaritatea plată a lăutarilor noştri. Poate că avem ceva sînge maghiar, ca pe o pedeapsă pentru faptul că sîntem ardeleni. Am remarcat că regățenilor nu le place muzica asta… Îmi pare rău că nu cunosc Sîmbăta. Un loc pe care aş vrea să-l revăd este Rîul Sadului. În fine! Mergi undeva în vacanță. E o amăgire necesară.
Cu drag*, Luț”
560
Paris, 1 ian. 1940
„Dragă Mircea,
Fericirea nu se poate concepe decit într-un hotel parizian, citind poeți englezi și visînd, fără idei, într-o neaşteptare vagă. Este cam ceea ce fac eu, cu cîteva detalii în plus. De n-ar fi soarta acelei țări ce mă urmăreşte încă, m-aş aranja eu cumva cu treburile vieții şi-aş ajunge la vreun armistițiu cu incalificabilul meu trup, ros de rele cărora le datoresc, de altfel, totul. Acum, cînd mă năpădesc presimțiri triste, îmi dau seama cît țin la România, ce nefericit m-ar face dıspariția ei. După acea prăbuşire numai asta ar mai lipsi pieirilor mele. Astăzi m-am dus la biserica română de aici; cu acelaşi sentiment m-am mai dus numai o dată. De la Veneția la Roma ți-am citit Fragmentarium. Cred că eşti mai mult tu însuți în eseu decît în roman. În acesta faci un efort de obiectivitate și te înstrăinezi de vocea, de palpitația, de greşelile și iluziile tale, pe cînd în eseu eşti prezent aproape fizic. Tu ai o bucurie pentru idei, pentru cărți şi descoperiri, care te vor scăpa, orice ai face împotriva ta (și faci multe)– de ratare. Defectul meu fundamental e că nu încerc nimic efectiv în contra mea. Fug de orice răspundere, numai pentru a nu fi prins în mreji străine sensului meu secret și esențelor dureroase cărora mă închin. De aceea viața mea e neinteresantă, negeneroasă, stearpă biografic. Atît am iubit singurătatea și egoismele melancoliei, încît am înşelat toate afecțiunile și prieteniile ce s-au învîrtit în jurul meu. Mi-am îngăduit să fiu nesincer în numele suferințelor de care numai eu ştiu. Cînd simți că-ți pierzi sufletul nu te poți alipi – fără nici o rezervă – de nici o naivitate și de nici o inimă. Parisul e ca înainte, doar mai distins și mai cuceritor fără lumini. Cînd ies seara pe străzile lui dezolante, mă regăsesc şi mă bucur. Oraşul acesta pierdea mult prin veselie și oameni. Atmosfera de amurg e potrivită minunat momentului lui istoric. Ce stranii sunt emanațiile de decadență, ce învăluitoare semnele alexandrismului!
Sărut pe Nina și pe tine, Emil Cioran”
561
[20 II 1940 – ştampila poştei]
„Dragă Mircea,
Dacă niciodată n-ai pierdut vremea într-un neant infinit plăcut, atunci nu mă înțelegi. Numai în apele Mediteranei se poate uita existența.
Eu am ajuns la limitele inutilității.
E. C.”
562
[18 aug. 1952 – ştampila poştei]
„Dragii mei,
Anglia, ce decepție! Plouă fără întrerupere, se mănîncă infect, indivizii imposibili. Sunt vacanțele cele mai tîmpite pe care le-am petrecut pînă acum. Aştia au cucerit lumea ca să caute altă climă.
Vă îmbrățişez cu drag, Emil Cioran”
563
[1953 – ştampila poştei neclară]
„Dragii mei,
Scoția e o țară minunată. Însă stilul de viață anglo-saxon e insuportabil. Aici se trăieşte fără mîncare și fără conversație. Tăcere și inaniție. Ne vom întoarce în curînd, înainte de plecarea voastră.
Cu drag, Emil”
564
[Peruggia, 20 IV 1954- ştampila poştei]
„Pe aici plouă, ninge. O adevărată catastrofă. Cînd nu sunt în tren sau în autocar, stau tot timpul în pat și citesc memorii. Înainte de a pleca am încercat să vă văd, dar mi s-a spus că locuiți în altă parte. Dacă italienii ar vorbi spanioleşte m-aş naturaliza italian.
Cu prietenie, Emil Cioran”
