Nu am idee cum e la voi ziua ori ce realizări ați avut. Sper ca rândurile mele să vă găsească dacă nu realizați, măcar relaxați, cu grijile-n pauză. Eu mă pot lăuda că azi am prins un țânțar, pe care l-am strivit între paginile scrise de Cesare Pavese. Și că printre fluturii de muci pe care îi aduce toamna copiilor, mă bucur că am găsit timp să vă trimit scrisori și weekendul acesta. Azi nu mă opresc la o temă anume, mai degrabă mă urmărește umbra lui Pavese și laitmotivele sale. Mă gândesc că probabil fiecare avem un fel de jurnal – nescris – în meseria de a trăi printre oameni. La un moment dat toți ne izbim de realitatea neintegrării într-un cerc, grup sau diverse comunități. La un moment dat o parte dintre noi simțim nevoia de solitudine, dar nu gustăm singurătatea, cum nici Pavese. Am empatizat rapid cu el și doar pentru momente recente în care mi-a venit să fug de oameni în vârful mansardei pentru că nu îi înțeleg.
(Cum pot judeca calitatea de părinte după lungimea fustei și apoi să te dorească președinte de comiții de părinți, cum pot să răspundă la salut cu greață deși te cunosc doar din social media, cum se detestă unii pe ceilalți din trei replici la coadă la Mega Image, cum individualismul înstăpânește orice doar pentru că e justificat de instincte și cum toate astea sunt filtrate și editate în altă realitate acoperită de poze cu mâncare, poze cu ce deștepți și buni suntem toți, poze cu copiii noștri perfecți, poze cu corpul gol al nevoii de atenție glorificată-n normalitate.)
Știu că sunt antipatică pentru ce îndrug pe șleau aici, dar nu am nimic de pierdut. Ba chiar, de la o vârstă, ai mai mult de pierdut dacă nu spui cine ești de teamă că nu vei fi plăcut. Și aici mă întorc la profilul complex a lui Pavese pe care, evident, nu l-am putut fotografia într-o singură scrisoare. Adâncimile și onestitatea, blocajele și vârfurile emoționale, exasperarea și rațiunea, dedicația și talentul dezvelesc profilul său în scrisori cu diferite teme către diferiți destinatari: alți scriitori, iubită, prieteni, soră etc. Cum tot el spunea despre a scrie că este ca a face dragoste: nu vei afla niciodată dacă bucuria ta este împărtăşită, păstrez speranța să găsiți bucurie în spectacolul tensiunii sale care strălucește de poezie deși nu știm (când citim) despre „vocaţia sa suicidară”.
Am cules scrisorile din volumul Scrisori Cesare Pavese, selecție, traducere și note de Constantin Ioncică, Editura Univers, 1976, pag. 59, 60, 62, 189, 198, 293, 294.
Către E.
[Torino,] 15 septembrie 1932
Am suferit toată ziua pentru că nu te-am văzut pe drumul dinspre Crevacuore. Ce urît este Torino, E. Și lucrul cel mai trist din toată această poveste e că vom uita unul de altul aproape fără să ne fi cunoscut. Nu ştiu ce vezi tu în mine, dar eu în tine ghicesc un miracol de feminitate și duioşie care, așa cum l-am văzut o vară întreagă prinzînd încetul cu încetul formă, tot astfel acum, cu aceeaşi încetineală, va dispare treptat în scrisorile noastre. Mi-e teamă, E., că ultimele zile la * – le vei uita vreodată? – au fost ca o criză, ca un moment culminant dincolo de care nu vom putea merge. Este un gînd care acum mă aduce în pragul disperării, dar îți imaginezi, E., ziua în care mă va lăsa indiferent? Nu disperarea, nu suferința sînt acelea care trebuie să ne înfricoşeze – asta e un fleac, ba chiar e ceea ce poate să facă mai minunată o altă întîlnire – ci clipa cînd nu vom mai suferi, cînd nu ne va mai păsa de nimic, asta e groaznic.
Şi cînd te gîndeşti că, probabil, nu peste multă vreme vom dispare unul pentru celălalt, aproape fără a ne fi cunoscut, doar cu amintirea unei priviri, a unei sărutări pe degete, a cîtorva mîngîieri.
Dar tu, la ce te gîndeşti, E.? De ce tremuri cînd sînt cu tine? Ce ascund ochii tăi cînd mă priveşti surîzînd și apoi devii serioasă, aproape ostilă, pentru ca apoi să surîzi iarăși? Voi pierde toate aceste lucruri fără a le fi cunoscut vreodată. Eu nu ştiu să plîng din dragoste, E. – plîng cînd aud de o nedreptate, de o cruzime, de durerea unui copil – aşa că nici măcar nu pot vărsa lacrimi pentru darul imens pe care mi l-ai făcut în aceste zile. Voi plînge, poate, cînd îmi voi aduce aminte – şi va fi tîrziu – de comoara acelei iubiri irosite pentru unul care nu a meritat-o: care o lasă acum să moară fără să se simtă mişcat, fără să încerce s-o păstreze, s-o merite.
Dar ce altceva am putea face? E zadarnic să ne mințim: ceea ce contează în dragoste este corpul și sîngele, este îmbrățişarea, viața, pe cînd noi trebuie sả păstrăm distanța, să avem mintea limpede, să raționăm ; iar rațiunea nu contează în fața vieții.
Îți iroseşti iubirea, E. Eu nu te pot iubi fără a te strînge în brațe și mă tem că asta vrea să spună că nu te iubesc aşa cum vrei tu. Dar la un lucru mă voi gîndi cu bucurie, de nu mi-ar fi teamă că, de fapt, totul se sfîrşeşte aici: la după-amiezele noastre la * cînd ne priveam în ochi și ne mîngîiam. Pe acestea nu le voi uita niciodată. Fă, E., ca totul să nu se sfîrşească aici: dă-mi posibilitatea să te iubesc altfel, să-ți fiu mai credincios în gîndurile mele, mai demn de tine!
Dacă-mi scrii, jură-mi că la Bra vom sta tot timpul împreună, că nu ne vom sătura unul de celălalt. Dar unde o să ajungem, Elena? Există ceva mai absurd ca iubirea? Dacă gustăm din ea pînă la fund, ne săturăm repede, ne cuprinde dezgustul; dac-o păstrăm neîntinată pentru a ne-o aminti fără a avea remuşcări, vom regreta într-o zi prostia și laşitatea de a nu fi îndrăznit. Iubirea nu caută altceva decît să devină obişnuință, viață în comun, o singură carne formată din două, și cum ajunge astfel e moartă. Cînd te gîndeşti, simți că te apucă nebunia. E zadarnic, iubirea este viață şi viața nu vrea raționamente. Dar ne putem noi lăsa tîrîți de disperare? Unde ajungem? Nu pot să găsesc cuvinte potrivite de mîngîiere pentru tine, vreau doar să-ți amintesc ziua cînd stăteam în picioare, strîns îmbrățişați, cînd unul din noi parcă ar fi fost dus la spînzurătoare, cînd, de fapt, eram amîndoi fericiți. Păstrează clipa aceea, E., dacă îmi scrii și vorbeşte-mi despre cînd vom fi la Bra.
Te sărut aşa cum vrei tu, chiar dacă ai fost rea și nu ai venit pe drumul ce duce spre Crevacuore.
Către E., Bra
[Torino,] 14 octombrie 1932
O, E., frumoasa noastră prietenie pierdută! Acum, cînd nu mai eşti, îmi dau seama ce mult te-am iubit. Eu sînt un nătărău care, în felul lui, ține la cei din jur şi se emoționează uşor, dar nu vrea să arate acest lucru şi face pe fiorosul; sînt, dacă vrei, un băiat rău ori un om mare, dar, mai probabil, un băiat mare. Cu tine m-am simțit întotdeauna bine: ne înțelegeam mai bine decît alții chiar și atunci cînd mă luai peste picior sau gîndurile mele erau în altă parte; tu erai pentru mine cînd o biată femeie, cînd o soră mai mare, iar acum toate laolaltă şi, în plus, un mister.
Ieri, cînd genunchii noştri se atingeau, mă gîndeam la ciudățenia acestui destin care ne-a adus față în față și ne-a pus să facem lucruri atît de comune și atît de ciudate. E greu de imaginat că au fost ceasuri cînd m-am aflat alături de tine, singur, și nu am încercat să te strîng la piept și să te sărut! E greu de imaginat că am petrecut ultimele zile cu aceiaşi prieteni care erau cu noi cînd nu ne cunoşteam! Pierzîndu-i pe ei, am pierdut din tine ceva în plus.
Mă obişnuisemn să te văd printre oamenii aceia, printre casele acelea, în mijlocul unor gesturi și atitudini care acum nu mai sînt, pierdute pentru totdeauna. Dar îmi închipui și înțeleg ce trist va fi pentru tine să continui a trăi în locurile acelea care îți vor aminti anul ce a trecut.
Continuă să fii prietenă cu Alda Manfredi, rîdeți şi amintiți-vă de mine din cînd în cînd. Eu aici voi face altceva. Voi studia și voi munci pentru a face din viața mea lucrul cel mai bun și mai frumos de care voi fi capabil. Pentru moment văd acest viitor oarecum confuz, dar asta nu mă sperie. Am trecut în viața mea prin momente atroce şi încă mai exist.
Chiar dacă nu-mi vei mai scrie, chiar dacă nu mã vei mai cặuta, chiar dacă mă vei uita, eu nu voi uita nicicînd un lucru: că te-am învățat – te-am constrîns – să mă săruți pe gură. Strîngîndu-te în brațe, am simțit cum se trezeşte în tine o viață nouă, o viață pe care tu n-ai cunoscut-o poate niciodată, dar care acum te umplea de uimire şi bucurie. E un lucru imens, E. lar dacă vei veni să mă cauți, te voi strînge din nou, vom fi din nou fericiți împreună, ca în puținele clipe cînd îți furam o privire, o mîngiiere ori un gînd.
Scrie-mi ce gîndeşti tu în aceste zile, va fi ca și cum ne-am săruta.
Către Bianca Garufi
[Roma,] 26 februarie [1946]
Dragă Bianca,
Știi foarte bine că atunci cînd scriu scrisori mă port urît. Este rezultatul fuziunii dintre realismul american și mitopeea preomerică. Sînt mojic și nerăbdător: nu ți-am spus că atunci cînd merg pe trotuar şi un trecător mi se opreşte brusc în față, obstacolîndu-mi drumul, îmi vine să-l strîng de gît? Nu este nimic de făcut: virtuțile mele – în caz că le am – au aceeaşi rădăcină ca şi ferocitatea mea. […]
Ce-mi pasă că tu nu traduci, dacă poți scrie povestiri frumoase? Obiecția mea la faptul că tu nu traduci este alta – în felul acesta confirmi un vechi obicei, acela de a te apuca de ceva pentru ca apoi să-l lași baltă, more solito.* (după cum se obișnuiește – lat.) Poți să spui chiar că sînt pedant, insipid și antipatic, că nu țịn la tine, nu-mi pasă. Cînd mi se interzice să fiu părinte de copii, devin părinte spiritual şi nu e chip de scăpare. Şi fii atentă că a găsi traduceri din franceză este un lucru tare greu. Aştept capitolul VII pentru a mă putea pronunța asupra lui. După cum îl descrii, pare destul de sugestiv, chiar dacă ideea de a-i trimite atît de repede pe cei doi logodnici să se culce împreună nu mă convinge. Vom vedea.
Azi-dimineață ți-am trimis un alt dialog, În familie, care, cred că îți va place. Este veşnica problemă a femeii fatale, dar ironizată. M-aş duce bucuros (cu moartea în suflet) să iau de la tine de acasă cărțile pe care le-ai uitat, dar nu ai închis totul cu cheia invocînd legea?
Cu bine, răutate.
Lui Piero Jahier, Bologna
Milano, 9 septembrie 1946
Dragă Jahier,
Am primit recomandata ta din 10 august (?) şi, înjurînd, obțin de la Torino să se spele pe cap cu prefața mea. Ai toate motivele să fii mulțumit. Altă dată însă nu mai tărăgăna lucrurile.
Salutări.
Surorii sale Maria, Santo Stefano Belbo
Torino, 17 august 1950
Dragă Maria,
Cheia o aveam. Totul e bine, mai puțin lumina nu funcționează. Eu m-am instalat într-un hotel ce mă costă foarte puțin și unde dorm foarte bine. Nu este nevoie să te întorci luni 21. Poți rămine pînă la sfîrşit. Cămăşile și îmbrăcămintea le dau la curățat la hotel. Sînt bogat. Numai pentru o nuvelă mi-au plătit 30 000 L.
Salut-o pe Federica, mulțumeşte-i pentru scrisoare și spune-i că dacă Dumnezeu m-a înzestrat cu mari însuşiri, a dat însă și cancerul la mulți, pe unii i-a făcut proşti, iar pe alții i-a făcut să cadă de mici… Nu ştiu unde ar fi această mare bunătate. Afară doar dacă trebuie să-i mulțumeşti întruna, te loveşti şi te mîngîi, iar atunci nu mai înțeleg nimic. Dar disputa aceasta o vom continua altădată. Îți trimit 5000 L. pentru parohul din Castellazzo, în felul acesta va continua să predice istorioare în care, să sperăm, va crede cel puțin el.
Rămîneți cu bine. Eu mă simt bine, ca peştele în gheață.
Salutări lui Guglielmo.
CESARE
Cặtre Tullio și Maria Cristina Pinelli
[Torino,] 21 august [1950]
Dragă Maria Cristina,
Dragă Tullio,
Vă invidiez încăpățînarea creştinească. Cîte fire de păr am în cap – și din păcate am multe, căci nu reușesc să chelesc – tot atîția draci am în mine. De premiu cine îşi mai aduce aminte? Gogoşi. Merită osteneala gloria asta ? Eu sînt ca Laocoon: mă încing artistic cu șerpi și mă las admirat – apoi din cînd în cînd îmi dau seama de starea în care mă aflu şi atunci îmi scutur şerpii, îi trag de coadă, iar ei strîng şi muşcă. Este un joc care ține de douăzeci de ani. Încep să fiu sătul de acum. La Roma n-am căutat nici un prieten fiindcă nu aveam chef. Să trăiți veseli şi să sperăm că ne vedem – cine ştie – poate în ceruri.
PAVESE
Către Bona Alterocca, Torino
[Torino,] 23 august [1950]
Dragă Alterocca,
Nu. Am cu totul alte lucruri pe cap. E nevoie de o cură de tăcere.
Îmi pare rău, dar dacă la ceva mă pricep, atunci este la asta.
PAVESE
