Misterioasa Mia M. – o prezență cu care cred că v-ați obișnuit pe „O Mie de Semne” – revine cu un grupaj de poeme, dar și cu câteva precizări, fiindcă, spunea ea, „este timpul pentru o actualizare a biografiei”.

Nu este tocmai o actualizare – fiindcă nu poți să actualizezi ceea ce nu prea există – însă Mia ne-a dat, de data asta, câteva repere care ne-o vor pune de acum înainte, sper, într-o cu totul altă lumină. Iată câteva dintre „precizări”:

„Tot Mia rămân, dar numele acesta nu vreau să îl numesc pseudonim, pentru că este rezultat din prenumele meu. În ultima vreme am comunicat mai mult prin fotografie decât prin poezie. Eu când mă gândesc la biografie nu mă refer la nume, vârstă, orașul în care locuiesc. Oamenii nu m-ar cunoaște cu ajutorul acestor informații. Mă refer la ce stă în mine și nu vede lumea. 

Mă dau de gol cu poemele, dar cineva tot trebuie să o facă. Prea fugim de ceea ce nu ne place să vedem.

Dacă mi-aș da un chip, e posibil să se uite de poeme, deși ele sunt eu, iar eu sunt ele.

Pot să zic că sunt o incultă nu chiar atât de oarbă. Sunt șanse mari să mă găsiți prin centrul vechi, ăla de lângă mare.”

Dincolo de jocul acesta, care include fuga de sau după notorietate, rămâne importantă poezia. Iar Mia M. scrie bine. Iată de ce spun asta:

vis înecat

ai murit în visul meu, m.

m-am trezit cu tine lângă mine
și
încă continuai să mori

singură ți-am scos certificatul de deces
singură am anunțat rudele
singură am anulat tot ce era pe numele tău
singură te-am îngropat deși erau atâția oameni
și singură m-am mutat într-un apartament vechi
cu bani luați din șantaj emoțional

erau două scenarii, m.
într-unul le spuneam că vrei să fii lângă b.
în altul nu le spuneam, dar eu tot le-am zis
pentru că știam că așa nu o să mai ajung
niciodată la tine, deși pe noi ne-au despărțit mereu
ani lumină

dit-moi, m.
qu’est-ce que nous faisons?

?

deschizi gura ca să urli, dar știi deja că e prea târziu
te strângi de gât până când venele pocnesc
și din ele țâșnește smoală care îți sapă în carnea
plină de puroi

molia carnivoră din spatele minții tale
prinde în sfârșit viață și te devorează așa cum
șobolanii sălbatici atacă muribunzii

rupe carnea, mestecă, înghite
rupe, mestecă, înghite
rupe, rupe, rupe

nu mai rămâne nimic din tine
nici oasele, nici praful, nici tristețea
nimic

golul te ia în palmele lui, te ridică,
te zdrobește până când ajungi artificii umane
și te trântește de pământ, acolo unde ți-e locul:
la 10000000 de kilometri
singur.

?

auzi melodia pe fundal, dar cuvintele
încep să dispară de pe foi
nu mai vezi cum să le aranjezi
cum să le potrivești
cum să le armonizezi
cum să le faci să răsune haotic
ca să nu te uite nimeni nici dacă mori acum

casa din tine a intrat în carantină demult
nici nu te mai apropii de ea
nu mai vizitezi pe niciun locuitor din ea
până și ei te urăsc acum, scârbă nenorocită

brațele lor putrede și puroiate
te trag pe fundul mării întunecate și adânci
te învăluie
te nimicesc
și nu-ți mai dau drumul.

?

din pustietatea unei câmpii
te-am zărit așezat pe un leagăn
care se unduia ușor pe ritmul
brizei reci
și
nu m-am mai simțit bântuită de oameni
pentru prima oară

aș fi vrut să te țin lângă mine,
dar se vedea de la îndepărtare
că nu ești făcut să rămâi blocat
aici, cu mine
și
știam că nu-mi este permis să-ți cer asta.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.