Aveam în bibliotecă volumul „Orașul cu salcâmi. Accidentul”, apărut în 1976 la Editura Eminescu, adus de tata de la tipografie, prin relațiile pe care le mai avea încă la „Casa Scânteii” (se mutase deja de câțiva ani la tipografia „Informația”, dar prietenii de odinioară nu-l uitaseră). Aveam 14 ani și am încercat să citesc cartea asta care mi se părea cam pretențioasă pentru vârsta mea, deși „Orașul cu salcâmi” avea ca temă, cel puțin la început, viața unor adolescenți într-un burg de provincie. Curios însă, am trecut peste el și am încercat să citesc „Accidentul”, fiindcă mi s-a părut mult mai incitant. Monologul interior al Norei Munteanu din primele pagini era seducător și, cum am mai spus, incitant pentru adolescentul plin de hormoni care eram la acea vreme.

Cumva, însă, nu mi-a plăcut. N-am putut să-l duc până la capăt. L-am abandonat după câteva zeci de pagini, fiindcă mi se părea plictisitor. Am reținut însă numele autorului, Mihail Sebastian, și mi-am promis că o să reiau, cândva, această carte. Am mai auzit de Sebastian câțiva ani mai tîrziu, prin 1981, când am văzut la televizor, într-o marți, fiindcă era seara de teatru la TVR, ecranizarea piesei „Jocul de-a vacanța”. Jucau Florin Piersic în rolul lui Ștefan Valeriu și Violeta Andrei în cel al Corinei. Eram la pragul dintre adolescență și maturitate, nu însă mai puțin cu capul în nori decât la 14 ani. Așa l-am cunoscut pe Sebastian.

carturesti.ro

Mult mai târziu, după ce-i citisem majoritatea scrierilor, mi-a picat în mână Jurnalul. Cartea asta a schimbat ceva în mine. Din acel moment am început să privesc cu alți ochi tot ce citisem de Sebastian. Nu mi-am imaginat vreodată că voi face un adevărat studiu de caz, însă curiozitatea m-a dus atât de departe încât am ajuns, după încă ceva timp, să mă autoconving că ar trebui să scriu o carte despre Sebastian. Dar ce fel de carte? m-am întrebat. Una care să evoce perioada în care a trăit? Una care să-i pună în evidență viața sentimentală? Conflictele din epocă? Viața literară?

Am tot continuat să-mi pun întrebări, până când mi-am dat seama că orice abordare care ținea strict de istoria unei epoci avea limitele ei și, mai devreme sau mai târziu, ar fi devenit plictisitoare. Îmi trebuia o abordare diferită. Am scormonit mult și, după o perioadă de încercări și îndoieli, am găsit o formulă care să mă mulțumească. Formula asta stă acum între copertele cartonate ale volumului apărut de curând la Editura Cartier.

Am primit astăzi cartea, prin amabilitatea lui Gheorghe Erizanu și prin intermediul lui Adrian Ciubotaru. Stă chiar acum, când scriu aceste rînduri, pe birou, în fața mea, și încă nu-mi vine să cred că este scrisă de mine. E un obiect masiv, superb lucrat, o carte mai groasă decât toate celelalte cinci volume pe care le-am publicat până acum puse unul peste altul. Cartea la care am muncit ca un căpiat, care există acum și care va fi lansată la Gaudeamus, pe 17 noiembrie, la ora 17.30, cu câteva zile înainte de a împlini 56 de ani. Poate că acum este vremea ei. Vă aștept la lansare și vă aștept oricând după aceea, ca să vorbim despre Sebastian, despre viața lui, despre drama lui, despre tot ceea ce a făcut și ar mai fi putut face pentru literatură dacă ar mai fi trăit. Nu neapărat pentru mine, ci pentru el, pentru acel Sebastian care ne place și care continuă să ne dăruiască, prin scrisul lui, esența unei epoci.

gelu diaconu
https://www.facebook.com/omiedesemne/

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment