Azi-dimineață, turmentat de o durere de dinți care mă ține de vreo patru zile, m-am trezit cu gândul că trebuie să scriu ceva despre Mihail Sebastian. Știam că suntem în 29, că e ziua morții lui în teribilul accident și că e prilejul potrivit să ne aducem aminte de el.

Am scos rapid câteva cărți din bibliotecă, am deschis laptopul și m-am pus pe treabă. Numai că, în momentul în care m-am uitat în colțul din dreapta jos al ecranului ca să văd cât e ora, am realizat că suntem în 29 aprilie, nu în 29 mai. Or, Sebastian a murit pe 29 mai 1945.

Nu știu de unde a venit confuzia asta. E posibil să fie acel sindrom al siguranței de sine, la care mă tot gândesc în ultima perioadă. Sunt aproape întotdeauna mefient față de cei încrezători peste poate în orice: în reușită, în câștigarea unui meci, în propriile posibilități, în tot ce le stă, altfel spus, în putință.

Așa și cu mine: atunci când sunt convins sută la sută de un lucru, trebuie să verific de trei ori ca să nu cumva să greșesc. Nu mai zic de situațiile când intervin în ecuație tot felul de variabile, așa cum se întâmplă în poezie, de altfel. Am constatat că, pe măsură ce citesc mai mult, sunt tot mai nesigur de cunoștințele mele. Ai zice că acolo unde adaug ceva, altceva se împuținează dramatic.

Dar să revin la Sebastian. Am tot căutat în Jurnal o însemnare de pe 29 aprilie a oricărui an, nu conta. N-am găsit. M-am hotărât să preiau două zile de la sfârșitul lui aprilie 1944, în urmă cu 75 de ani. Bucureștiul trecuse deja prin traumatica zi de 4 aprilie 1944 și suporta în continuare bombardamentele aliaților.

Mihail Sebastian, poza de aici

Marți, 25 aprilie 1944

Ieri-dimineață, bombardament. Cel mai lung și, se pare, cel mai grav de până acum. În oraș, în centru cel puțin, nici o urmă. Totul pare în ordine: apă, lumină, tramvai. Dar se spune că linia ferată de la triaj la Chitila este răscolită. Cartierul Filantropiei pare a fi suferit mult. Într-un șanț-adăpost au murit câțiva tineri evrei dintr-un detașament A.P. La Ploiești pare a fi fost de asemeni foarte grav.

Dejun cu Ginel Bălan (director al Monitorului Oficial – n.r.). Îmi povestește o convorbire „istorică” cu Mircea Vulcănescu, acum un an. Ministrul de finanțe îi propunea lui Bălan să accepte conducerea financiară a Transnistriei. Un fel de vice-guvernorat. Omul refuza și atunci Vulcănescu, pentru a-l convinge, l-a luat deoparte și i-a spus: «E o ocazie unică ce se oferă imperialismului nostru. Transnistria înseamnă în istoria românească prima experiență colonizatoare. Putem împăduri întreaga Transnistrie și în felul ăsta oprim definitiv Crivățul să mai bată spre noi.»

Duminică, 30 aprilie 1944

Plouă de vreo trei zile. E parcă un fel de apărare antiaeriană. Oricum, sub ploaie, ne simțim mai la adăpost. În orice caz, n-am mai avut nici o alarmă.

Nici o veste recentă de la Poldy. Ne-a venit azi o scrisoare – dar din 8 martie.

Terminat Balzac, volumul V din „Pleiadă”. Început volumul VI.

Pe fronturi, nimic nou.”

(Fragment preluat din ediția „Mihail Sebastian. Jurnal 1935-1944”, Editura Humanitas, 2016)

Acest ultim rând al însemnării de pe 30 aprilie 1944, cu rezonanțe remarqueiene, îmi amintește într-un fel de ce am început să scriu la romanul „Sebastian” și de ce am crezut până la capăt în proiectul meu. Pe frontul meu de lucru Sebastian îmi oferea mereu ceva nou, chiar dacă îi citisem și recitisem marea majoritate a operei.

Cred că nesiguranța m-a ținut în priză. Teama de a nu greși, de a nu blufa, de a nu duce în derizoriu, din neștiință, informații vitale. Niciodată n-am fost convins că am citit suficient. Și acum, la ceva vreme după ce romanul a apărut, mai am îndoieli că n-am respectat oarece adevăruri istorice. Lucru de altfel adevărat, dat fiind că multe lucruri sunt recompuse ficțional. Și totuși…

Ploua în Bucureștii sfârșitului lunii aprilie 1944. Nu numai cu apă, ci și cu bombe. Din punctul ăsta de vedere, deocamdată putem fi liniștiți. Azi a fost frumos în Capitală, iar cerul n-a fost brăzdat decât de avioane de linie. Aparent, nu vine de niciunde vreo amenințare.

Acum treisferturi de secol lucrurile stăteau, din nefericire, cu totul altfel. Să sperăm că lumea va fi suficient de înțeleaptă încât să nu mai repete asemenea orori.

Foto credit main: https://stiati-ca.net/4-aprilie-1944-ziua-care-americanii-au-omorat-2942-de-bucuresteni-iar-romanii-le-au-ridicat-doua-monumente-aviatorilor-americani-doborati/

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment