„Miercuri, 18 ianuarie 1939, București
Scumpă Leny,
Nu știu ce ar mai fi de spus. Toată întâmplarea de ieri se înscrie în suita neplăcerilor vieții mele, începută cândva demult, pe când aveam doar 17 ani și când mă întrebam, cu mintea de atunci, ce rost mai aveau toate astea de vreme ce eram aproape sigur că dezamăgirile și umilințele de acest fel vor continua pe termen indefinit. M-am aruncat atunci cu capul înainte, ca un înotător înfierbântat în apa rece ca gheața, fără să iau în calcul riscurile. Aveam, atunci, toate premisele pentru a-mi putea găsi fericirea, pentru a intra în viață fără complicații și fără drame pe care le consideram improbabile și fără sens. Și totuși, realitatea m-a izbit cu puterea pumnului unui boxeur de categorie mult superioară. Toate s-au rupt groaznic atunci, iar sila pe care am simțit-o în acele momente s-a păstrat până azi, așa cum gustul unui fel de mâncare rânced dispare greu, chiar dacă ai luat toate hapurile sau dulcețurile din lume.
M-a urmărit acel eșec, ca și gândul că, dorindu-mi să fiu fericit, nu cerusem decât un strop de împlinire. Am trăit, după acea perioadă de groaznică tensiune, zile în care îmi pierdusem complet încrederea că voi mai putea fi vreodată cel care crezusem că pot fi. Nu mă simțeam în stare să fac lucruri eroice, iar asta mi-a ruinat, puțin câte puțin, încrederea în sine. Umilințele s-au ținut lanț, chiar dacă au alternat cu situațiile în care totul părea că revine la normal. Relația cu femeia dorită, cea menită să-mi aducă acel echilibru interior și acea fericire la care fiecare dintre noi visează, era, cel puțin pentru mine, improbabilă.
Vei spune că eram doar un copil, că nu eram suficient maturizat, că aveam în față, așa cum poate mai am și acum, tot timpul pentru a acumula experiența necesară, pentru a schimba răul în bine sau pentru a căuta deprinderi menite să mă readucă pe linia de plutire.
Draga mea Leny, nici nu bănuiești cât de greu îi este unui bărbat să trăiască zilnic cu amintirea unui asemenea eșec și să poarte după el, ca pe o trenă, tot acel lanț de ambiguități descalificante! Toată nesiguranța care a urmat, toate momentele de teamă, de indecizie, de furie, s-au acumulat cu timpul și s-au strâns, ca într-un vas de sânge obturat, formând un fel de anevrism care-mi amenința existența. Era doar o chestiune de timp până când totul avea să explodeze și să provoace, dacă nu moartea, măcar o durere de nesuportat.”
Romanul „Sebastian”, recent apărut la Editura Cartier, în curând și în librăriile din România.
gelu diaconu
https://www.facebook.com/omiedesemne/
