Sebastian (mă refer la romanul apărut în toamna trecută la Editura Cartier) a intrat într-un mic con de umbră. Pentru mine nu e nicio surpriză, deoarece cam așa s-a întâmplat cu toate cărțile mele. Sebastian nu avea cum să facă excepție.
Încerc, totuși, să scot la suprafață lucrurile pozitive care se întâmplă într-o astfel de situație. Am fost vizitat de niște prieteni săptămâna trecută, iar aceștia mi-au povestit ce li s-a întâmplat când au vrut să cumpere romanul Sebastian.
Erau la Cărturești Verona și, cum n-au mai găsit-o la raft, s-au dus la un librar ca să-l întrebe dacă romanul mai există totuși pe stoc. Interesant este că librarul respectiv citea în acel timp Sebastian, ultimul exemplar care mai rămăsese în librărie.
Prietenii mei i-au spus, asta este, ne pare rău, vrem să o cumpărăm. Așa s-au ales cu romanul Sebastian. Lucrul cel mai interesant însă din toată povestea asta a fost când a venit vorba despre scrisorile lui Mihail Sebastian către Leny Caler.
Când le-am spus că toată corespondența Sebastian-Leny Caler s-a pierdut, au făcut ochii mari. Da, scrisorile din roman nu sunt originale, de fapt sunt scrise de mine, le-am zis. Nu le-a venit să creadă.
Același lucru mi s-a întâmplat și cu prietenul Florin Hălălău, care m-a întrebat într-o seară „Scrisorile către Leny sînt ale tale?”
Vă spun sincer, întâmplările astea anonime, lucruri care nu se văd, fiindcă sunt mai mult sau mai puțin private (le cer scuze prietenilor mei că le-am dezvăluit aici, dar așa sunt uneori scriitorii, indiscreți), mă bucură mai mult decât nu știu câte cronici elogioase și (poate) nesincere până la capăt.
M-am gândit, cu ocazia asta, să vă reproduc aici una dintre scrisorile lui Sebastian către Leny Caler, așa cum mi-am imaginat că i-ar fi scris Mihai neastâmpăratei și frumoasei actrițe.
„Miercuri, 18 ianuarie 1939, București
Scumpă Leny,
Nu știu ce ar mai fi de spus. Toată întâmplarea de ieri se înscrie în suita neplăcerilor vieții mele, începută cândva demult, pe când aveam doar 17 ani și când mă întrebam, cu mintea de atunci, ce rost mai aveau toate astea de vreme ce eram aproape sigur că dezamăgirile și umilințele de acest fel vor continua pe termen indefinit. M-am aruncat atunci cu capul înainte, ca un înotător înfierbântat în apa rece ca gheața, fără să iau în calcul riscurile. Aveam, atunci, toate premisele pentru a-mi putea găsi fericirea, pentru a intra în viață fără complicații și fără drame pe care le consideram improbabile și fără sens. Și totuși, realitatea m-a izbit cu puterea pumnului unui boxeur de categorie mult superioară. Toate s-au rupt groaznic atunci, iar sila pe care am simțit-o în acele momente s-a păstrat până azi, așa cum gustul unui fel de mâncare rânced dispare greu, chiar dacă ai luat toate hapurile sau dulcețurile din lume.
M-a urmărit acel eșec, ca și gândul că, dorindu-mi să fiu fericit, nu cerusem decât un strop de împlinire. Am trăit, după acea perioadă de groaznică tensiune, zile în care îmi pierdusem complet încrederea că voi mai putea fi vreodată cel care crezusem că pot fi. Nu mă simțeam în stare să fac lucruri eroice, iar asta mi-a ruinat, puțin câte puțin, încrederea în sine. Umilințele s-au ținut lanț, chiar dacă au alternat cu situațiile în care totul părea că revine la normal. Relația cu femeia dorită, cea menită să-mi aducă acel echilibru interior și acea fericire la care fiecare dintre noi visează, era, cel puțin pentru mine, improbabilă.
Vei spune că eram doar un copil, că nu eram suficient maturizat, că aveam în față, așa cum poate mai am și acum, tot timpul pentru a acumula experiența necesară, pentru a schimba răul în bine sau pentru a căuta deprinderi menite să mă readucă pe linia de plutire.
Draga mea Leny, nici nu bănuiești cât de greu îi este unui bărbat să trăiască zilnic cu amintirea unui asemenea eșec și să poarte după el, ca pe o trenă, tot acel lanț de ambiguități descalificante! Toată nesiguranța care a urmat, toate momentele de teamă, de indecizie, de furie, s-au acumulat cu timpul și s-au strâns, ca într-un vas de sânge obturat, formând un fel de anevrism care-mi amenința existența. Era doar o chestiune de timp până când totul avea să explodeze și să provoace, dacă nu moartea, măcar o durere de nesuportat.
Trebuie să știi că nu mă simt în siguranță decât dacă am pe lângă mine lucruri sau ființe pe care le cunosc bine, cu care sunt familiarizat și care practic fac deja parte din propria mea viață. Aș fi ipocrit să spun că tu nu faci parte din categoria ființelor care-mi sunt familiare. Ar fi, în fapt, un neadevăr grosolan dacă aș afirma asta. Ar fi trebuit, potrivit unei logici elementare, să mă simt în siguranță în prezența ta, să dau măsura a ceea ce pentru un bărbat înseamnă, până la urmă, tărie de caracter, chiar dacă te vedeam pentru prima oară într-o astfel de ipostază. Și totuși, acel anevrism ipotetic s-a rupt, făcându-mă să mă simt la fel de pustiit și de umilit ca odinioară, când aveam 17 ani, deși nu mai sunt deloc adolescentul de atunci.
După ce totul s-a consumat, vocea ta mi s-a părut că vine din altă galaxie. Mi-ai dovedit că pe astă lume mai există înțelegere, delicatețe, bunătate și acea simplicitate pe care numai o femeie cu calități excepționale le poate avea. Într-un moment în care mi se părea că, pentru mine, nu mai exista salvare sau măcar o cale de ieșire onorabilă, ai reușit să-mi redai echilibrul și o fărâmă din încrederea în sine făcută țăndări după toată întâmplarea. Nu m-a salvat numai frumusețea ta fizică, ci și frumusețea ta interioară, modul plin de gentilețe în care ai reușit să gestionezi întreaga situație.
Așa cum spuneam la începutul scrisorii, nu știu ce-ar mai putea fi spus. Am încercat, practic dintr-o suflare, să-ți arăt, dând dovadă de o liminară sinceritate, cum mă simt și ce cred după tot ce s-a întâmplat. Mă gândesc acum, surâzând amar, că nu există pe lumea asta o viață mai fără sens complicată decât a mea. Dacă mai adaug la asta și bolnăvicioasa mea neîncredere în sine, ai avea dintr-o dată în față imaginea unui om care nu de puține ori s-a întrebat ce-l oprește să termine odată pentru totdeauna cu tot și cu toate.
Dar există, iată, momente ca acelea pe care doar o femeie ca tine le poate aduce în viața unui bărbat. Momente menite să redea tonusul și, cum spuneam, încrederea în sine unei ființe omenești pentru care lumea, în întregul ei, își pierduse definitiv sensul.
Recăpătarea credinței că, totuși, există un sens în toate, chiar și în lumea asta pierdută, ți se datorează în întregime.
Cu dragoste, al tău recunoscător
Mihail Sebastian”
