În 2011, când eram la ziarul Ring, am realizat un interviu cu actualul ministru al Culturii și Identității Naționale, George Ivașcu. Foarte amabil, deschis și jovial, domnia sa m-a primit în biroul directorial de la Teatrul Metropolis. Am avut o discuție interesantă, din care reproduc acum ce a rămas inedit.
Pe atunci exista un eveniment lunar în cadrul căruia mari actori sau personalități artistice primeau o stea pe „Walk of Fame”- ul românesc, Aleea Celebrităților din Piața Timpului de lângă Magazinul Cocor. Locul a rămas, împânzit de „stele” care s-au mai prăfuit între timp, însă seria de evenimente a fost întreruptă, la un moment dat, din cauze care-mi scapă. Din acest interviu se pot trage câteva concluzii despre modul cum percepe ministrul realitatea din jurul complexei și, pe alocuri, închistatei vieți culturale din România.
Domnule Ivașcu, spuneți-mi, vă rog, ce v-a făcut să alegeți Piața Timpului de lângă magazinul Cocor ca loc pentru amplasarea Aleii Celebrităților?
În primul rând faptul că este aproape de km 0. Eu cred că pentru o națiune – și iată că putem lua exemplu de la marile națiuni – cultura este un punct zero. Nu există orășel cât de mic, oriunde în lumea civilizată, care să nu fie marcat printr-un act cultural. Fie că este o statuie, fie că este vorba de o casă memorială, identifici locul respectiv. Când zic de identificare o fac tocmai pentru că modernitatea diversității culturale naște pînă la urmă specificitatea identității, care dă un soi de mândrie, fie a comunității respective, pentru că ea se numește breaslă în cazul nostru, fie a unor comunități, a uniunilor de teatru și de film în cazul nostru. Și cred că punctul zero este cel mai important ca semn, dacă vreți.
Va crea acest loc o nouă reprezentativitate pentru oraș?
Da, deoarece cred că arta actorului este o artă efemeră. Cum bine spunea maestrul Radu Beligan, noi suntem ca niște sculptori în zăpadă. Odată cu dispariția artistului, dispare oarecum și opera, pentră că opera de teatru rămâne cel mult în memoria celor care au apucat să o vadă. Este foarte efemeră. Artistul și creativitatea lui din păcate dispar odată cu el, și atunci, într-un fel sau altul, cred că este necesar să știm că teatrul întotdeauna a fost un act de mândrie. Iată filmul românesc ce succes are pe plan internațional! Eu cred că noi întotdeauna am fost la locul nostru, în sensul că ne-am făcut datoria indiferent de epocile care au trecut peste România, indiferent de momentele mai delicate ale istoriei noastre.
Din ce spuneți înțeleg că ați ajuns la concluzia că lucrurile se reașază în societatea românească…
Rostul nostru este de a crea bucurie, de a crea speranță, chiar și atunci când mirajul televiziunii sau alte lucruri au apărut în istoria contemporană a României, iar oamenii fugeau de la teatru pentru aceste noi gadgeturi. Iată că de câțiva ani buni teatrele se bucură de săli arhipline, iată că oamenii s-au întors la modelele reale, la artiștii care fac maraton și nu la cei care sprintează, fiindcă tot apar actori care au un sprint, așa, aleargă și ei pe acolo 100 de metri… Important pentru noi este artistul care are o operă în spate, un background care până la urmă este confirmat nu atât de mândria lui, cât de public, pentru că publicul până la urmă este cel care decide.
Aceste evenimente din Piața Timpului vor deveni tradiționale?
Da, pentru că să nu uităm următorul lucru: apropo de identitatea culturală, eu nu cred că este normal să arunci la coș oameni care au construit în societatea asta în care noi existăm în prezent, indiferent pe ce plan. Mă refer și la bresle mai puțin cunoscute, cum ar fi medicii, care nu sunt neapărat în prim-planul vieții publice, dar care au reușit să facă multe lucruri pentru noi. Și cred că este foarte simplu să începem în primul rând de la a ne cunoaște, cine ce a făcut. Iată ce spuneam, artistul român a fost întotdeauna la datorie.
„Orice societate este ca o familie. E vorba de faptul că într-o familie există bunici, părinți și nepoți. Dacă reușești să faci armonie și echilibru în aceste lucruri, eu cred că poți să spui măcar că este o familie reușită.” George Ivașcu
Este vorba și de nevoia unei anume continuități…
Da, mai ales că până la urmă cred că românul a învățat să se întoarcă la autentic. După cum vedeți, a început să refuze play-back-ul, ceea ce este un lucru foarte bun. A început să fie atent la ce produse consumă și uneori observi o tendință, chiar dacă pare ciudată, de a spune: „Dom`le, e o roșie românească!” Adică ușor-ușor începi să-ți recunoști valorile.
Cum vedeți societatea în întregul ei și, în particular, tinerii?
Tinerii încep să-și caute modele autentice, adevărate. Sigur, sunt împărțiți, însă toată societatea este împărțită în buni și răi, în veseli și triști. Dar nu despre asta este vorba… Vorbim de o tendință a tinerilor de a-și crea propriile repere, propriile modele. Cei maturi au oricum propriile lor repere și modele, ăsta e un semn bun, dar cei tineri au început să descopere fake-ul. Și iată că deja societatea românească e obișnuită să aleagă lucrurile cât mai autentice, cât mai adevărate și cele care până la urmă, ca orice operă de artă, rezistă în timp. Rezistența în timp e cea care îi dă valoare. De aceea un mare film îl poți viziona și după zece ani sau și mai mult, sau o carte o poți citi și după 100 de ani.
Ce vă amintiți despre Bucureștiul din primii dvs. ani de viață?
În copilărie marea mea plăcere era să fac turul Bucureștilor continuu. Mă suiam în autobuz și mergeam de la un capăt la celălalt al orașului. Natura umană este una duală, situată între visare și concret sau pragmatism. Sunt convins că trebuie să-ți oferi aceste răgazuri. De aceea spuneam că este frumos că sunt oameni care vizitează anumite locuri. Uitați-vă ce succes are „Noaptea Muzeelor”, uitați-vă că oamenii au revenit la teatru. Astea sunt semne bune. E ca un organism care după ce a fost bolnav deja i-a venit pofta de mâncare, iar ăsta e deja un semn de însănătoșire.
Dar ce vi se pare că lipsește din cotidian?
La noi, la români, nu există nici măcar pauza de masă. Oriunde, în Italia, în Franța, de la ora unu până la ora două oamenii mănâncă la restaurant, și astfel toată lumea câștigă. Tu câștigi o pauză de masă și evident o socializare, pentru că trebuie să te duci cu cineva la masă, iar localurile respective cîțtigă bani pentru că întotdeauna au clienți între 1 și 2 când oricum nu lucrează nimeni. Deci discutăm despre niște lucruri așezate. Noi nu avem timp de tabieturi. Chiar „Moțu” Pittiș îmi spunea: „Îmi lipsește berea de după!”
Vă displace această goană continuă spre ceva?
Nimeni nu mai stă. Toată lumea se grăbește să ajungă într-un loc sau într-altul. Este un adevăr, din păcate. Nu am o altă explicație, deși mi-aș dori să am o altă explicație, dar mi-e teamă să nu fiu doar naiv și să cred că noi nu ne mai întâlnim pentru că au murit cei bătrâni. Nu! Nu din cauza asta, deoarece până la urmă prietenia se naște în fiecare generație. Bun, nu ne mai întâlnim noi ăștia mai bătrâni, dar de ce nu se mai întâlnesc ăia tineri să stea câte douăzeci de ore împreună? Prietenia nu ține de vârstă sau de generație. Eu am prieteni mai în vârstă ca mine care m-au ajutat enorm în carieră și în viață, așa cum am și prieteni mai tineri decât mine cu care tot timpul îmi face plăcere să stau o noapte întreagă să povestim. Nu aș putea să spun de ce, dar din păcate, cel puțin din punctul meu de vedere, și îmi asum această vină, eu sunt zilnic tot timpul cu programul de la 10 dimineața până la 10 seara cu diverse întâlniri, cu diverse discuții. E adevărat, întâlnirile se fac și la restaurant, se fac și la cafenea, dar sunt, cum ziceam, ocazionale, pentru că noi ne vedem astăzi și ne mai vedem poate peste o lună sau două. Nu mai este frecvența întâlnirilor de odinioară, când sâmbăta nu exista ca grupul nostru să nu meargă la teatru, după care veneam și jucam bridge până dimineața. Duminica ne odihneam și de luni eram la program. Acum weekendurile sunt făcute majoritatea în afara Bucureștilor, cei care își permit, evident. De-aia zic că până la urmă șansa este în tineri, pentru că ei refac niște tradiții. Eu știu că tot timpul încerc să-mi chivernisesc ziua de lucru. Seara am spectacol, repetiții sau filmări, după care mai am și acest program zilnic de semnat acte, de ținut o administrație. E adevărat că telefonul mobil îmi rezolvă tot. Eu am ajuns, de unde eram îndrăgostit de ideea de a avea telefon, de a comunica mai rapid – eu fiind un om dinamic și cu viteză de reacție – am ajuns în cele din urmă să fiu stresat de telefon.
Cauze, explicații pentru această stare de lucruri?
Ne aflăm într-o societate capitalistă tânără care încă nu este așezată. Încă suntem în căutare de a avea, de a exista, de a fi confirmați, de recunoașteri șamd. Nu suntem precum cei care sunt la a treia generație de capitaliști, unde lucrurile merg de la sine. De altfel, nu vi se pare că ziua parcă este mai scurtă? Mie, cel puțin, așa mi se pare. Pe zi ce trece am sentimentul ăsta. Să fie un semn al bătrâneții? Nu știu! Noi, românii, suntem oameni sociabili. Toată lumea spune treaba asta. La noi se poate bate la ușă la orice oră, poți telefona etc. Cât de cât lucrurile sunt mai accesibile… Și totuși, parcă nu mai sunt chefurile de altădată, parcă lumea este suficient de alergată încât să își tragă răsuflarea tot pe fugă. Pe vremuri parcă aveam timp să mai mergem la Șarpele Roșu să pierdem o noapte, ceea ce nu se mai întâmplă, sau cel puțin eu nu mai fac parte din asta, nu pentru că m-am exclus eu, ci pentru că nu se mai întâmplă chestiuni de genul ăsta. Observ însă, și iar spun că este poate vorba de o însănătoșire, revenirea într-un firesc dintr-ăsta care îți dă răgazul de a mai sta un pic și pe loc, nu doar de a fi într-o continuă alergătură.
Ce părere aveți despre dispariția tradiției comerciale a Centrului Vechi? E un lucru bun, e un lucru rău?
Eu zic că e un lucru firesc. De ce? Pentru că într-adevăr ce-i lipsea Bucureștiului era chiar un centru de socializare, ca să zic așa, și e bine că sunt multe cafenele și că grupuri pe diverse categorii, pe diverse opțiuni, se pot duce într-un loc sau altul. La ora asta cred că Bucureștiul e suficient de dotat la nivelul magazinelor. Sunt supermarketuri, sunt malluri, deci nu cred că ar fi fost necesar să fie un centru comercial cum era odinioară, când într-adevăr nu erau atâtea posibilități de a face cumpărături.
Ce nostalgii aveți legat de Centrul Vechi din perioada când erați mai tânăr? Ce a rămas în mod deosebit din vremea respectivă?
Fiind un visător profesionist, pentru că asta este meseria mea, în tinerețe marea mea plăcere era de a mă plimba prin orașul vechi. Am avut șansa reală de a fi prins și Bucureștiul vechi, dar și neșansa de a fi prins Bucureștiul ăsta uniform. Din păcate a existat o uniformizare arhitecturală la nivel de ceea ce înseamnă bulevarde, blocuri etc. Țin minte că cel mai mult îmi plăcea să merg pe jos. Făcând aceste plimbări prin spatele Mitropoliei, prin locurile care rămăseseră din Bucureștiul vechi, și fiind, cum spuneam, un visător profesionist, îmi imaginam cum oprea o caleașcă în fața unei case cu o arhitectură superbă, sau cum se auzea zgomotul caleștii pe caldarâm.
(foto credit George Ivașcu: https://www.cugetliber.ro/stiri-politica-cine-este-actorul-george-ivascu-propunerea-psd-pentru-ministerul-culturii-339978)
(foto credit Aleea Timpului: http://www.b365.ro/trei-actrite-primesc-cate-o-stea-pe-aleea-celebritatilor-din-bucuresti_246080.html)
gelu diaconu
