Poemul de astăzi îi aparține lui Andrei Vornicu și este preluat din volumul scurtmetraje, apărut la Editura Charmides în 2022. Iată și o scurtă notă bibliografică: „Andrei Vornicu: absolvent de Litere, vrea să facă film. Credea în liceu că nu va mai scrie poezie niciodată, dar e bucuros că s-a înșelat. Pregătește un roman și e interesat de scenaristică. A publicat cronici de teatru și film, interviuri, eseuri și poeme în numeroase reviste și platforme precum Vatra, Dilema veche, LiterNet, Familia, Echinox, O Mie de Semne, Adevărul ș.a. E președintele Asociației Podium, prin intermediul căreia a inițiat în 2017 împreună cu Valentin Covaciu proiectul Scriitori la școală.”
Toy Story Remix
Tocmai primisem prima jucărie de care îmi aduc aminte
Îmi pusese Tata în mâini obiectul ăla de plastic
ca un tub transparent umplut cu apă și
cu niște bile colorate pe care le puteai
pune în mișcare apăsând un buton care
trimitea jeturi de aer și le propulsa pe rând
în gura unui hipopotam
parcă hipopotamul își deschidea gura
tot la apăsarea butonului
parcă era o zi însorită și călduroasă
sigur eram al naibii de încântat, deși
niciodată nu m-am dat în vânt după jucării
poate tocmai de-asta, fiindcă mi-am dat seama că
jucăriile sunt mici bucurii ale vieții
obiecte mărunte care, uneori, odată atinse
capătă poporțiile unor palate mari cât
orașele antice de care s-au ales între timp
praful și manualele de istorie
Priveam hipopotamul cu ochii cât mingile și
cu sufletul cât tot cartierul când
un băiat mai mare a apărut de nicăieri
parcă mi-a zis că „ce jucărie faină ai
pot să mă uit puțin la ea?”
a studiat-o câteva secunde, a atins-o și
mi-a luat-o din mâini cu delicatețea cu care
un cardiolog ar masa o inimă ca s-o resusciteze
a admirat hipopotamul alte câteva secunde
după care a tăiat-o ca din pușcă și
înainte ca urletul să iasă din mine
a dispărut din raza mea vizuală
Aveam trei ani și, la vârsta aia
la care totul pare ireal, iar oamenii
niște proiecții mai degrabă fantomatice
am aflat că hipopotamii sunt ființe mitologice
capabile să-ți înghită-ntreaga inocență
dintr-o singură mișcare a maxilarului, iar
copiii cu cîțiva ani mai mari
fug al dracu` de rapid
sunt al dracu` de concreți și
îndoapă în fiecare zi monștri
Am treizeci de ani și e nasol să
îmi dezmierzi speranțele și-ncrederea
cu vorba, cu gândul și cu fapta
ca s-o ștergi apoi mâncând pământul și
ultimele rămășițe din coerența cu care
încerc să învelesc tot ceea ce văd și simt
Între timp tu ai devenit acel hipopotam
care, în loc să înghită bile colorate de plastic
în mediul amniotic în care totul
se deplasează cu viteza visului
îmi înghiți toată afecțiunea și dragostea
pe care nu credeam că la mai am și
le scuipi apoi la intervale regulate
într-un univers aproximativ
situat cu mult deasupra frunților noastre
sau dedesubtul gleznelor noastre și
unde nici un hoț de jucării
n-a pus vreodată piciorul
