Daniil Iftime a împlinit la începutul lui ianuarie 19 ani. Tot în ianuarie a avut prima sesiune la Paris, Sorbona, unde urmează Litere și Filozofie. Recent a fost publicat cu versuri în revista „Tomis”, de Claudiu Komartin, și în „Timpul ”, de Bogdan Crețu. Publică poezie de la 16 ani; a tradus din poeți germani, clasici (printre care Nietzsche) și moderniști; teatru, proză și poezie din franceză (dintre care amintim poezie de Michel Houellebecq, prozatorul bine cunoscut).
A scris și publicat eseuri tematice, dintre care amintim cel despre teatrul latin și teatrul de avangardă german, publicat de Al. Cistelecan în „Vatra”. A făcut cronică literară, publicând în „Timpul”, „Tomis” și „Observatorul cultural” texte despre C. Komartin, C. Perța și R. Vancu (și-a propus să facă o prezentare sintetică a poeziei douămiiste).
Nedreptățirile memoriei traumatice trebuie rezolvate până când nu e prea târziu
Istoricul e oripilat de acest popor steril.
N-ar fi trebuit să-l idealizăm. Oamenii muncii
nu-și dau seama că din acel moment vor sta acolo mii de ani.
Naturalismul radical
devine tema legitimă pentru orice tânăr care se apropie de Kant, de Hegel, de Marx sau de bătrânii ciufuliți din viitor. E tragic
să vezi cum reapropierea subiectivă strivește edificiul vast cultural,
civilizator –
o perversiune funcțională.
Oricum
Nu merită să cădem în puseuri viscerale. Legile proprii, ale memoriei,
devoalează cuvinte izvorâte din obscenitatea candidă a poemelor sterile. Poeți maturi. O închisoare
a construit varietatea experiențelor umane. Și nu numai atât. Nedreptățirile memoriei
traumatice
trebuie rezolvate până când nu e prea târziu.
Ăla ești tu.
Prea multe avem de făcut
Nu simfonia mortului speculată îndestul de muzica postmodernă,
ci
unele particule ale sonorității, unele alăturări de sunete,
unele ecouri rezonante
ne pasionează arareori.
Trecând în revistă
toată instalația pentru a o arăta chirurgilor,
acea zi fusese o catastrofă. Un început,
Pentru familiștii convinși și echilibrați. Echilibrul se face praf de îndată ce vorbesc.
Sunt prea tăcuți. Să vină cei tineri exuberanți, să dispară. Sau să rămână așa.
Cei încruntați își plimbă cățeii în parc.
Bătrâna fecioară întoarsă la tăcere trimite rapoarte de o solidă onorabilitate.
Propriile compoziții
reiau ecouri monotone și tărăgănate. Rămâi descumpănit.
Ni le dorim. Certitudinile aduc descompuneri în lanț.
Nu mai e nicio cale de ieșire.
Prea multe avem de făcut.
Numai tăcerea resemnată mai poate să ne convingă
La suprafață, solemnitatea, masca aderentă a tuturor lucrurilor,
nu putea părăsi generoasa și destoinica societate.
Abis sumbru în caverne pe asfalt,
E vorba de ei,
de boturile acestor victime permanente. Se expun.
Suprafețe largi în jur,
cruzimea inconștientă când pronunțăm corect lucrurile cunoscute.
Obstacolele scumpilor dezmoșteniți,
reabilitate prin gesturile drăguțe de cei maturi.
Frica, teama trebuie atacate frontal. Poezia e periculoasă.
Povestea fictivă, o îndărătnicire surdă,
Aportul moștenirii,
acel nou aluziv din viața comună, proba devotamentului nebănuit.
Numai tăcerea resemnată mai poate să ne convingă.
Se răzbună lucru banal
Cei care, precum Kant, iau în serios omnipotența lui Dumnezeu, deduc
azi
că nu poate exista păcatul.
Se răzbună lucru banal.
Urmările sunt cumplite.
Oare chiar asta ar însemna o nespunere?
(Perplexitățile logice sunt mușamalizate de teologi newage & liberali).
Abia mai vorbesc despre o minunată plutire pe iarbă,
De nisipul mișcător de sub călcâi,
De zidul
Fiecărui moment important.
Din chingile acestor reacționari nu există scăpare.
Carnea roșie mult mai înverșunată decât ne-am dori
La amiază fantomele zilei părăsesc orașul.
Bestiile. Sunt prea tânăr. Fug.
Râul subteran își face loc. E râu. E comun.
E timpul.
Printre dărâmăturile omenești,
Soarele atacă. Pierdem teren. Oameni, obiecte, întuneric insuportabil, infim.
Ochiul macină bezna constrângător.
De mulți ani
Revolta e într-o fază de pionierat. Dificil.
În zonele obscure ale conștiinței
La fel. Carnea roșie mult mai înverșunată decât ne-am dori.
Secretele se suportă. Marile câștiguri, pierderile se resorb.
Niciun dușman.
Ușor
străbat căile mari ale nopții credincioase.
Utilizăm îndoielile ca să ne identificăm.
Poate-n miezul mării acolo-i o mlaștină-nghețată bocnă
Când singurătatea mă va copleși voi vorbi convingător rațiunii,
O lingușeală cruntă.
Sunt gata să amân.
Înfățișarea oamenilor maturi,
Mulțimi, evenimente, sensuri care apar când ajung la emoții,
Acel om de un metru șaptezeci, mediu,
Obiecte în sine adunate în praf,
Obiecte spălate pe dinăuntru privite atent –
Se simt atât de bine unde sunt.
Mă trădează fața.
Stau nemișcat.
Încotro s-o apuc?
Poate-n miezul mării,
Acolo-i o mlaștină-nghețată bocnă.
