Louise Glück (22 aprilie 1943 – 13 octombrie 2023) este una dintre cele mai importante voci din poezia americană contemporană. Este autoarea a douăsprezece volume de poezie și a două volume de eseuri. Louise Glück este laureata celor mai importante premii literare de peste ocean și din Europa: Premiul Nobel pentru Literatură 2020,  Premiul Tranströmer 2020, National Humanities Medal 2015, National Book Award 2014, Premiul Bollingen 2001, Premiul Pulitzer 1993, National Book Critics Circle Award 1985.

Poemul este preluat din volumul „Noapte credincioasă și virtuoasă”, Editura Pandora M, 2021, traducere de Bogdan-Alexandru Stănescu.

Musafiri din străinătate

1.
La ceva vreme după ce intrasem
în acea perioadă a vieții
în care oamenii fac aluzii doar când e vorba de alții,
nu și de ei, în miez de noapte
a sunat telefonul. Suna și suna
de parcă lumea ar fi avut nevoie de mine,
deși în realitate era invers.

Stăteam întinsă-n pat, încercând să analizez
sunetul. Avea
insistența mamei și stânjeneala dureroasă a tatei.

Când am răspuns, linia era moartă.
Sau telefonul funcționa, dar cel care sunase era mort?
Sau nu sunase telefonul ci, poate, la ușă?

2.
Mama și tata stăteau în frig
pe treptele de la intrare. Mama mă fixa cu privirea,
pe mine, o fiică, o femeie aidoma ei.
Nu te gândești niciodată la noi, a spus.

Îți citim cărțile când ajung în ceruri.
Abia de ne mai menționezi, abia ce-o mai amintești pe sora ta.
Și-au arătat spre sora mea moartă, o ființă cu totul străină,
strâns înfășată-n brațele mamei.

De n-am fi noi, a spus ea, tu n-ai exista.
Iar sora ta – ai sufletul surorii tale.
Apoi au dispărut, ca misionarii mormoni.

3.
Strada era din nou albă,
toate tufișurile-acoperite cu zăpadă greoaie
copacii sclipeau, încorsetați în gheață.

Stăteam întinsă în întuneric, așteptând să se sfârșească noaptea.
Părea să fie noaptea cea mai lungă pe care-o trăisem eu vreodată,
mai lungă decât noaptea-n care m-am născut.

Scriu mereu despre voi, am spus cu voce tare.
De fiecare dată când spun „Eu”, mă refer la voi.

4.
Afară, strada era tăcută.
Receptorul zăcea pe-o parte printre cearșafurile mototolite;
zvâcnetul lui arțăgos încetase de câteva ore.

L-am lăsat așa,
cu cordonul lui lung șerpuind pe sub mobilă.

Am privit cum cădea zăpada;
nu prea ascundea lucrurile,
cât le făcea să pară mai mari.

Cine-ar putea suna în miez de noapte?
Necazurile sună, disperarea sună.
Fericirea doarme ca un prunc.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.