Adrian Alui Gheorghe s-a născut pe 6 iulie 1958. Doctor în filologie din anul 2004. Poet, prozator, eseist. A primit numeroase premii naționale pentru poezie și proză, între care premiul Uniunii Scriitorilor din România în anul 2001, pentru volumul de poezie Îngerul căzut şi în anul 2015 pentru romanul Laika; premiul „Balcanica” al poeților din Balcani, Brăila, 2010; Marele premiu „Liviu Rebreanu” pentru proză, Bistrița, 2017; Premiul „Nichita Stănescu” al Serilor de Poezie de la Desești (2019); „Cununa de lauri” la Turnirul de poezie de la Alanya (Turcia) în anul 2023.
Volume de poezie, selectiv: Ceremonii insidioase (1985), Poeme în alb negru (1987), Intimitatea absenței (1992), Cântece de îngropat pe cei vii (1993), Fratele meu, străinul (1995), Complicitate (1998), Îngerul căzut (2001), Gloria milei (2003), Paznicul ploii (2010), Comunitatea artistică (2020). Traduceri din poezie și proză, în volume proprii și antologii, în franceză, engleză, rusă, sârbă, germană, italiană, cehă, suedeză, chineză, maghiară, slovacă, macedoneană etc.
Poemul este preluat din volumul Nu-i mai așteptăm pe barbari, apărut în 2024 la Editura Tracus Arte.
Poem scris cu degetul pe apă
Mi-am dorit foarte mult să fiu poet bătrân
să mă judece poeții tineri
cu superba lor tinerețe și cu un curaj nebun
de a privi viitorul în ochi
și viitorul să clipească și să se uite în jos
condescendent.
Mi-am dorit mult să-i văd cum își dau coate
să li se pară că eu sunt încet în gândire,
depășit de lupta acerbă
pe ciozvârtele de frumusețe din lume,
între timp mă uit la ei cum se aruncă asupra prăzii
ca niște lupi tineri. Au dinți frumoși.
Când eram tânăr poet mi se părea că e prea puțin
să trăiesc de pe o zi pe alta
aveam așa de multă veșnicie
că nu mai știam cum s-o cheltui
tinerețea era o piedică
mi se părea o cale închisă
voiam să fiu bătrân
să mă uit chiar în propriii ochi
cu un oarecare curaj
și să îmi spun: bătrâne,
ce vom face noi cu atâta viață?
Nu e nimic mai frumos decât să fii spectator
la o seară în care poeții tineri
își spun poeziile
au vocile în schimbare
dar ce frumoase
au caracterele în schimbare
dar ce frumoase
au dragostea în schimbare
dar ce arzătoare
au opinii, au curaj, au forță,
au talent, se uită la noi, cei care avem câțiva ani
mai în față ca la niște automobile numai bune de scos
din circulație
numere uzate, sentimente consumate,
și plăcuțele de frână trebuie schimbate
la un număr de ani de folosință cotidiană
ei știu totul despre iubire
pe când eu mă străduiesc să uit
ei știu totul despre ce rost mai are poezia
pe lumea asta
pe când eu mă străduiesc să mă mint
că mai are vreun rost
a trăi e mai important decât
a ști pentru ce trăiești
îmi sugerează ei
și nu pot să îi contrazic
când spun cu atâta încredere eu eu eu
simt cum armade interioare
vor ataca prin surprindere
lumea noastră extrem de vulnerabilă.
De la o vreme îmi scriu poeziile mai mult în gând
ca să nu consum multă hârtie
sau le scriu cu degetul pe apă
le las lor hârtia să își scrie poemele
este suprema mea renunțare pentru generația lor
foarte tânără și foarte
dornică de afirmare.
Mi-am dorit mult să fiu poet bătrân
e ca și cum ai sta în tribună
și te-ai uita la un spectacol
de gladiatori
poți chiar să pariezi
pe unul sau pe altul
mușchi, gestică, lovituri fatale
în final vreunul apasă cu piciorul
victima pe cap.
De sus poți să arunci o monedă
ca preț al spectacolului.
Am fost tânăr alaltăieri,
ieri am trecut prin oraș
m-am luat cu vorba
cu unul, cu altul
și din neatenție am îmbătrânit
azi îmi împachetez nervii
mâine îmi împachetez mâinile
iar poimâine, dragi poeți tineri,
vă aștept la un party
ca la o orgie dintr-un volum masiv
de istorie literară
dar aveți grijă
lăsați pe cineva în loc
la pupitrul de unde este emisă
poezia mereu tânără
ca noi să avem timp
să amestecăm zahărul
în ceaiul cu imortele.
Un cub de zahăr?
Sau două?
Poftiți!
