Petru Ilieșu (n. 1951, în Timișoara) a absolvit Facultatea de Filologie a Universității din orașul natal. A debutat, în 1978, cu volumul de poezii Pastel H, Editura Litera. Au urmat peste douăzeci de cărți de poezie, eseistică și traduceri, cele mai recente fiind În căutarea The Tank Man (Editura Planetarium, 2018) și Oameni care nu există (Editura Planetarium, 2020). În 2022 i-a apărut la Editura Tracus Arte volumul Despre sunetul bătăii de inimă.
Este cunoscut drept unul dintre scriitorii români protestatari, cu activitate critică față de regimul dictaturii din România din perioada Ceaușescu. În vara anului 1989 a trimis în afara României poezia „Scrisoare deschisă despre fratele meu, domnul Gorbaciov”, un manifest de protest, și s-a alăturat ca semnatar al apelului inițiat de Dan Petrescu și semnat, printre alții, de Doina Cornea, Luca Pițu, Liviu Antonesei, Liviu Ioan Stoiciu, Alexandru Tacu, Mariana Marin.
În decembrie 1989 a participat la mișcările de protest de la Timișoara. Din 1990 până în prezent conduce Fundația Timișoara ʼ89. Petru Ilieșu este, de asemenea, regizor de teatru experimental,
scenograf și autorul unor expoziții de artă digitală.
Foto Petru Ilieșu: ©Sergio Morariu
Retro
Atunci când în întunericul camerei
priveam filmul
în care plutea
(în ciuda unor scene
ce sărbătoreau un mic eveniment al personajelor)
un fundal straniu de tristețe
o premoniție a sfârșitului de film
drama – pe măsura profunzimii personajelor
– timpul întâmplării lor într-un cadru în care
astăzi nu se mai petrece nimic
Costume impecabile și rochii distinse
strânse pe corp
și pălării și toată lumea acea lume care
fumează țigări fără filtru
pe care le lovește mai întâi ușor
de câteva ori de dosul palmei
gânditor emoționat și parcă absent
– și nebuloase de fum străbătând replicile
printre buze în timpul cuvintelor
fumul străveziu
și vocile rarefiate cu un timbru ireal și
buzele rujate crud
fără contur
și contrastul puternic al pielii și ochii
– cei mai fabuloși ochi pe care nu i-ai fi putut
vedea altfel decât în filmul care curge pregătind finalul
pentru a-ți stoarce o stare de stranie tristețe ce va asigura
neuitarea
sau o uitare cât mai târzie
momentul magic în care se concentrează
întreaga ta viață de până atunci
– cu acel fundal abil potrivit
– perdele imense ce abia ascund
fulgii mari de zăpadă care curg oblic
într-o încăpere cu lumina filtrată în intimitatea
frumoaselor obiecte inutile
soft jazz și spații în timp
– și fiorii care te cuprind
când ea te îmbrățișează deși e doar un personaj
dar tu simți îmbrățișarea atât de vie
fiindcă ea adună în acea
clipă irepetabilă
toate îmbrățișările din lume
– și muzica ce îmbăiază
cu o discreție bine temperată spațiul dintre cuvinte
– și apăsarea pe piept atât de intensă
că aproape absoarbe aerul și-l ține captiv
de parcă n-ai vrea
să urmărești filmul până la sfârșit
de teama unei suferințe ce ți-e pregătită fără îndurare
– și totuși
la fel ca mine
în întunericul camerei tale – îți șoptesc –
continui să privești
așa cum se arată
când te cobori în atunci
– poate întotdeauna
viața e doar film
