Mi-am dorit de mai multă vreme să reunesc cele trei rubrici (Să începem săptămâna poetic, Poemiercuri și Sâmbăta poetică) de pe O Mie de Semne într-una singură, în principal pentru a simplifica lucrurile și pentru a coagula într-un spațiu editorial unic atât voci poetice promițătoare, cât și poeți consacrați.
Nu sunt sigur că titlul Moment poetic va satisface toate gusturile. E bine de știut că nu l-am ales la întâmplare și că este, dacă vreți, o ironie la o rubrică radiofonică, dacă nu mă înșală memoria, de pe vremea când poezia încă era folosită ca un instrument de propagandă. Sper că, în contrapartidă, veți avea parte de momente poetice veritabile de-a lungul acestei rubrici a cărei existență începe astăzi și căreia îi anticipez o viață îndelungată.
L-am ales pe Radu Vancu deoarece întrunește maximum de cerințe pentru această rubrică: este un poet consacrat, este un poet mereu tânăr și, last but not least,este un poet mereu promițător, în sensul că poezia lui promite în permanență (și se ține de cuvânt) valoare, delectare sapiențială, excelență.
Poemul este din cel mai recent volum al lui Radu, Kaddish, apărut anul acesta la Casa de Editură Max Blecher.
Radu Vancu (n. 1978, Sibiu) a publicat volumele de poezie: Epistole pentru Camelia (2002), Biographia litteraria (2006), Monstrul fericit (2009), Sebastian în vis (2010), Amintiri pentru tatăl meu (2010), Frânghia înflorită (2012, 2022), 4 A.M. Cantosuri domestice (2015) și Psalmi (2019). Este, de asemenea, autorul volumelor de critică: Mircea Ivănescu. Poezia discreției absolute (2007), Eminescu. Trei eseuri (2011), Mistica poeziei (2013) și Poezie și individuație (2014), al povestirii Shilluk. Scrisoare despre Franz Binder (2013) și coautor al seriei de antologii Cele mai frumoase poeme (2011, 2012, 2013). A tradus în limba română poezia lui John Berryman (2013) și Ezra Pound (2015).
***
Groapa comună e un instrument de gândit Abia
după ce-ai ajuns în ea ți se naște creierul Abia
când o auzi pe fetița de 3 ani împușcată acum 3
săptămâni întrebând Mama noi credem în moarte
Abia când auzi vocea liniștită a mamei aceeași voce
cu care s-a rugat 3 zile de soldați s-o împuște și pe ea
zicând Mămăruța mea moartea nu există Abia când
îi auzi pe toți cei din groapa comună cum se străduiesc
din răsputeri să respire cât mai fornăit pentru ca fetița
să creadă că sunt vii Mămăruța noastră ne auzi cum
respirăm Abia când auzi fetița râzând fericită Da Vă aud
Suntem vii cu toții & simți respirația ei mică încălzind
toată groapa comună Abia atunci ți se naște creierul
Abia atunci îți aduci aminte cum respirația mică a unor
poeme ți-a încălzit inima Abia atunci înțelegi de ce-i șopteai
poeziei Mămăruța mea moartea nu există Sau poate că ea
șoptea asta inimii tale E greu să-ți aduci aminte fiindcă
pe vremea aia nu aveai creier E nevoie de o groapă
comună (Nu-i sigur că și de ceva poezie) pentru ca
creierul să se nască
