Carl Sandburg (n. 6 ianuarie 1878 – d. 22 iulie 1967) a fost un poet, jurnalist și editor american. A câștigat trei Premii Pulitzer, două pentru poezie și unul pentru biografia lui Abraham Lincoln. De-a lungul vieții a fost văzut ca o „personalitate importantă a literaturii contemporane”, în special pentru volumele de versuri Chicago Poems (1916), Cornhuskers (1918) și Smoke and Steel (1920).
La moartea lui, în 1967, președintele american Lyndon B. Johnson a făcut următoarea afirmație: „Carl Sandburg a fost mai mult decât o voce a Americii, mai mult decât un poet puternic și genial. A fost America însăși.” (sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/Carl_Sandburg)
Textele sunt preluate din antologia „Poeme”, apărută în 1987 la Editura Eminescu, traducere de George Macovescu.
Mișcare de noapte – New York
Noaptea, când vânturile mării iau orașul în brațe
Și răcesc zgomotoasele străzi care au rămas cu praful
amiezii și al după-amiezii;
Noaptea, când păsările mării vin la luminile orașului,
La luminile care își scriu pe cer numele, acela al unui oraș;
Noaptea, când trenurile și camioanele pornesc de departe
Către orașul unde locuitorii cer pâine și vor artă;
Noaptea orașul trăiește, ziua nu e totul.
Noaptea sunt dansatori care dansează, cântăreți care cântă
Și marinari și soldați care caută numere de uși.
Noaptea, vânturile mării iau orașul în brațe.
Atmosferă nocturnă
Ascultă o clipă, luna este o frumoasă femeie,
o singuratică femeie, pierdută într-o rochie
argintie, pierdută în rochia argintie a unei
călărețe de circ.
Ascultă o clipă, lacul este o singuratică
femeie, o frumoasă femeie înconjurată de
mesteceni și pini care își amestecă albul
și verdele cu stelele sparte în pulberea
nopților senine.
Știu că luna și lacul și-au împletit
rădăcinile în inima mea, la fel ca o
singuratică femeie în rochie argintie,
o frumoasă femeie în rochia argintie
a călăreței de circ.
Îndepărtatul strigăt din noapte până în zori
Ce putem să spunem despre noapte?
Despre noaptea cețoasă, despre noaptea cu lună,
despre noaptea cu lună cețoasă de azi-noapte?
Din mare răsărea un cântec.
Din mare ieșeau
deșirați, albi cavaleri.
Pe coastă sosea adus de vânt
În plesnetul alb al stropilor,
Pe creastă de spume și rostogoliri,
Strigătul din miez de noapte până în zori:
Hoi – a – loa.
Hoi – a – loa.
Hoi – a – loa.
Cine a iubit noaptea mai mult decât mine?
Cine a iubit mai mult decât mine noaptea
cu lună cețoasă de azi-noapte?
Pot eu să uit vreodată
cântecul acela răsărit din mare?
Pot eu să-mi amintesc de altceva
decât de acei deșirați cavaleri ieșind din mare?
Cum aș putea să doresc acum un alt cântec
decât acel Hoi – a – loa strigat din
miez de noapte până în zori?
