Ofelia Prodan (născută în Urziceni, trăiește în Italia) a debutat editorial în 2007, cu Elefantul din patul meu (Vinea, 2007; Premiul pentru Debut al Asociației Scriitorilor din București, 2008).
A publicat mai multe cărți, printre care Călăuza (Cartea Românească, 2012; Premiul Ion Minulescu, 2013), No Exit (Charmides, 2015; Premiul Național George Coșbuc, 2015; Premiul Național Mircea Ivănescu, 2016), Elegie allucinogene (Forme Libere, 2019; Premiul special al președintelui juriului în cadrul Premiului Bologna in Lettere, Italia, 2021), Clona lu’ Ofelia Prodan în aeroplan (Neuma, 2021; Premiul revistei Familia în cadrul Festivalului Internațional de Poezie Sighetu Marmației, 2022), Rezonanța începe când oscilăm pe aceeași frecvență (Limes, 2021; Premiul pentru carte de autor la Festivalul Internațional de Poezie Getafe-Madrid, Spania, 2023) și Periodic reciclăm clișeele (Limes, 2019; Edizioni Ensemble, 2023; Premiul special Virginia Woolf pentru carte de poezie în cadrul Premiului Literar Internațional Nabokov 2023, Novoli-Lecce, Italia, 2024). A fost invitată la mai multe festivaluri internaționale și a fost inclusă în mai multe antologii, printre care Pour le prix de ma bouche. Poésie roumaine post-communiste (coord. Jan H. Mysjkin, Les éditions l’Arbre à paroles, Belgia, 2019), Distanze obliterate. Generazioni di poesie sulla rete (coord. Alma Poesia, Puntoacapo Editrice, Italia, 2021) și Rumänische Lyrikanthologie von den Anfängen bis heute, Band VII (coord. Christian W. Schenk, Dionysos, Germania, 2024). Este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi PEN Club România.
trei poeme în premieră din volumul Totem, de Ofelia Prodan, în curs de apariție la editura Limes
„Totem vine în completarea unor manifestări ecopoetice autohtone de dată recentă, coagulându-se într-un macro-scenariu de scurtmetraje dark, retro-apocaliptice, populate mai curând de jivine decât de cyborgi. Pe fondul reciclării unor miteme arhiexploatate în literatură, ghearele, ciocurile, râturile, colții și tentaculele ființelor non-umane execută aici un spectacol terifiant-morbid, vendetă pentru deturnarea antropocentristă a echilibrului universal. „În conexiune cu vibrațiile subtile”, dar în același timp încolțit de consecințele devastatoare ale excepționalismului uman, eul locutor din poemele Ofeliei Prodan pare să mai dăinuie – într-o manieră întru câtva transumanistă – doar în coșmarurile algelor.” Mihók Tamás
„După ce și-a luat o destul de lungă pauză de la militanțele ecologice și sociale și s-a răsfățat în volume de ludice și inventivitate dusă spre vervă, Ofelia Prodan revine, în Totem-ul de acuma, la trauma generatoare a poeziei sale: cruzimea umană. E o concentrare a obsesiilor și spaimelor de pînă acum care aproape că realizează o poezie tematică, sistematizată într-o suită de tablouri ale carnagiului. Scenele de „vînătoare” sînt conturate cu o brutalitate naturalistă care stă de temei unui expresionism suplicial. Vînătoarea, vînatul și vînătorul sînt simbolurile centrale ale unui ritual al cruzimii care transformă condiția umană în supliciu. Și face asta fără patetisme declamate, ci doar cu un pathos participativ implicit, nu neapărat și explicit. Poemele de acum par un țipăt în iminența apocalipsei. O apocalipsă ca un șir de crime, relatată cu o scriitură de cruzime.” Al. Cistelecan
Vânătorul
El e vânătorul. Fiarele i-au sfâşiat carnea tăbăcită
şi oasele lui strălucesc în bezna din pădure.
Păsările se aşază ca epoleţii pe umerii lui.
Trupul lui e torţa. Gura lui pârjoleşte pădurea.
N-a vânat nimic. Se întoarce şi toţi îl aşteaptă.
Vânătorul le vorbeşte şi cuvintele lui sunt
sunete de fiară şi în beznă oasele lui sunt focul
care îi va conduce spre vizuini. Acolo sunt
multe animale cu blănuri moi, calde
ce abia aşteaptă să fie jupuite şi scoase la mezat.
Acolo se mănâncă de vii între ei şi
din sânge iese aburul fierbinte, înnebunitor.
Noile animale
Un soare roşu scheletic. Peste oasele crăpate
creşte o carne neagră, bolnavă. Peste carne o piele
veştedă şi peste piele blana deasă, lucioasă.
Ele sunt noile animale ale pădurii. Ele vânează numai
după ce înghit soarele, numai în întunericul reavăn.
Nu-şi împart niciodată prada. Se ascund.
Îşi ţin minute în şir respiraţia. Pândesc sălbăticiunile
care îndrăznesc să se îndepărteze de vizuini.
Lumină. Un foc viu. Vânătorul este aproape.
Ochii lui scapără. Rânjeşte şi dinţii lui albi sunt ascuţiţi.
Scoate cuţitul şi lama lui străluceşte în focul viu.
Noile animale îl înconjoară. Sar din toate părţile asupra lui.
Cuţitul le spintecă trupurile şi un sânge negru, vâscos
ţâşneşte spre cer şi din sânge răsare noul soare putred, bolnav.
Inima de lavă incandescentă
Animalele s-au strâns în adâncul pământului
şi întreg pământul respiră terifiat
odată cu ele. Boturile lor ard, pupilele dilatate strălucesc
roşii prin cotloanele pământului. Aşteaptă. Bocancii
grei ai vânătorului zdrobesc. Aprinde focul
şi dansează sălbatic în jurul lui, acoperit cu blana lungă,
umedă. Vânătorul dansează dezlănţuit şi se aruncă
în mijlocul focului. Vânătorul dansează sălbatic, dezlănţuit
în mijlocul focului şi flăcările nici nu-l ating şi el hohoteşte.
Fumul intră prin cotloanele pământului şi pământul,
animalele se sufocă. Se îmbulzesc să iasă afară.
Mârâie, muşcă. Gonesc nebuneşte spre marginea pădurii.
Ochiul vânătorului vede tot şi cu glasul de fiară
cheamă animalele la el. Se strâng toate în jurul focului.
Vânătorul iese neatins, uriaş din foc.
Pământul tremură şi vânătorul spintecă pământul,
ca pe un mare animal negru, în două şi lava ţâşneşte
peste pădure ca un sânge de foc care se scurge
prin venele uscate ale vânătorului. El urlă, el ştie
că e mai viu, mai puternic decât orice om sau fiară,
că nimeni şi nimic nu-l poate devora atâta timp
cât ucide hrănindu-se din inima de lavă incandescentă a pământului.
