Cristina Drăghici (n. 10 mai 1994, București) a absolvit Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București. A debutat editorial cu volumul anticorp în 2019, la Editura Charmides. A publicat povestiri în Cartea Sângeorzului, volumul II, Editura Charmides, 2022. A fost performer în cadrul seriei SWORDS – Spoken Word Sessions și în cadrul proiectului Strada Fără Nume. Grupaje din poemele sale au fost traduse în engleză, spaniolă și portugheză. Locuiește în București, unde lucrează ca medic rezident pediatru.
Poemele sunt preluate din volumul „Un râs ca un zgomot de sticle sparte”, recent apărut la Editura Cartier în colecția Rotonda.
Foto Cristina Drăghici: Andrada Boldis
„Cristina Drăghici iși oficiază poezia ca o zeiţă pe deplin sigură de puterea ei de a fi în lume. Ochiul ei imens, care se deschide până la capăt, cuprinde şi înregistrează totul: o inimă mică, găsită în lăzile de gunoi şi ţinută cu grijă în palme, fiinţa pe care nu a născut-o nimeni şi care şi-a generat singură placenta, fata care a privit cum visul, ca o cobră regală, a găsit jugulara, ţesătoarea de traumă, femeia-citoplasmă care captează lumina.
Fiecare poem al ei e un manifest radical şi totodată tandru, dar şi un experiment la limită: survolează apele şi coboară în subteran şi, asemenea unei celule, poate lua forme infinite. Respiră acea muzică despre care vorbea Angela Marinescu – «muzica din adâncuri, spartă, care ţine şi de lume, şi de univers, şi de stele, dar şi de pămînt, de sânge şi de suferinţă.»
Deşi vulnerabilă şi fragilă, vocea Cristinei Drăghici nu ezită: matură şi limpede, are forţa râurilor care înving baraje şi curajul celei care merge mai departe. O voce care vorbeşte pentru fiecare dintre noi. Şi ne înveleşte protector în mătase neagră.” (Domnica Drumea)
„Poezia Cristinei Drăghici este un amestec de violenţă şi delicateţe ce creează în mintea cititorului un spaţiu acut senzorial în care scenele poetice se constituie corporal şi atingerile ustură, dar seduc simultan. E multă tensiune şi un strop de alienare, e tandreţe şi neputinţă, e o prezenţă hipervitală în mijlocul unei mări de absenţă, iar absenţa are memorie şi o corporalitate fantomatică, dureroasă, rezultat al unei îndelungate şi mistuitoare interiorizări. E şi mult erotism în cartea aceasta, dar un erotism tragic, cu atât mai straniu şi mai ademenitor, poemele se desfăşoară ca o serie de scurtmetraje japoneze în care cruzimea şi senzualitatea se contopesc şi identifică. Teritoriul explorat e acela al traumei mocnite şi al singurătăţii eliberatoare ce capătă sens printr-o explozie a revoltei. O carte ce te face să treci prin tot spectrul de emoţii, să simţi, şi te determină să treci printr-o lectură de identificare, indiferent dacă eşti femeie sau bărbat, empaticiă sau ciniciă, şi să conştientizezi măsura tragică a ceea ce în fond ne face umani: capacitatea de a ne sacrifica.” (Cosmin Perţa)
„Cartea Cristinei Drăghici îmi aminteşte de un pasaj dintr-un eseu de Adrienne Rich care spune că noi nu suntem întrebarea sau problema altcuiva, noi suntem cele care punem întrebarea, noi suntem cele care punem problema. «Un râs ca un zgomot de sticle sparte» e un «râs al Medusei» al femeilor din periferia Europei, al tuturor femeilor care au fost, sunt şi vor fi înaintea, după, în acelaşi timp cu noi şi datorită cărora suntem, de fapt, aici.” (Cătălina Stanislav)
Angajata perfectă
Ești angajata perfectă,
nu tu casă, nu tu bărbat, nu tu copil;
să nu cumva
să te audă rostind cuvântul care începe cu F,
că îți dorești, că ai de gând.
Ești preferata tuturor,
la vederea ta, sculptorul își sărută dalta.
Nu mai folosești metroul, doar telegondole micuțe,
între serviciu și casele în care nici nu mai intri:
te odihnești pe acoperișuri.
Pentru tine au decongelat cartofii, așa se
face când vrei să ai o F:
decongelezi lucruri și începi
să îți smulgi meduzele de pe corp.
Dacă ai coborî,
ți-ar face loc să te așezi și să urli,
ți-ar arunca o cârpă să îți acoperi ochii
pentru că ei vor o F și pentru asta au calculat
numărul de ovule geriatrice care mai pot fi folosite.
Îți vei acoperi ochii și sculptorul va răsuci dalta,
vei ajunge înapoi – fata în al cărei picior
mușchii au murit, dar ea nu.
O vei ajuta să meargă și va
merge, chiar dacă nu va mai
simți.
Ești angajata perfectă și, oricum,
dacă ai vrea să te gândești (în secret) la o F,
cu cine și de ce și ce să reproduci,
pe cine să hrănești cu Danonino,
ce alb e mai alb ca ăsta
pe care sângele se face mov și vorbește?
O păpușă electrică
Ai senzori în toate zonele corpului
pe unde poate circula adevărul.
Orice încercare de a te sustrage
îți va limita libertatea.
O păpușă electrică – asta vei fi.
Te-au găsit pe străzile unui oraș părăsit,
cercetai atent poduri și piețe uitate,
aruncai scaune și striveai fructe,
urletele tale speriau păsările,
te odihneai în biserici arse,
adulmecai cenușă și plângeai.
În dreptul pieptului,
o tarantulă îți măsoară bătăile inimii.
Pânze de monoxid de carbon
traversează camera
unde ai fost adusă
să spui ce crezi,
să spui dacă poți crede.
Te-au văzut cu toate chakrele activate,
ai perturbat undele, te-ai sustras harului,
ți-ai numit fericirea punct G.
Podeaua e plină de tentacule,
ți-au proiectat gândurile prin infraroșu,
te-au auzit când sperai și apoi
te-au găsit fără nicio speranță.
Mâna întinsă deasupra ta se retrage.
Urlă
Fiecare zi cu tine e o dramă,
când copiii dorm, te dezbraci, te împiedici și înjuri,
continui să freci marginile căzii, îți umpli părul de detergent.
În mintea ta,
o viață mai bună i se întâmplă deja cuiva care îți seamănă.
Muști din buretele cu care freci cada,
afișezi indiferența prizonierelor de război.
Cu toate astea, aranjezi alimente pe bandă,
părăsești magazinul cu umerii aduși, cu ochelarii aburiți.
Urlă, Cristina;
dar n-ai urlat, ai tăcut mâlc, ai șters sângele, ai cusut pielea
și ai lăsat trei ficăței de pui să explodeze în microunde.
Ți-ai spus că viața asta,
viața asta așa, nu e de tine.
Urlă, Cristina,
îți spuneau când îți făceau Moldamin
și îți mușcai mâna.
Urlă,
ți-a spus un bărbat când te-ai desprins, după 11 minute,
de coastele tatălui tău rupte de mâinile tale.
Urlă și pregătește-ți mama;
dar ai plecat să desfaci o nectarină
în timp ce un șoc electric îi traversa pieptul.
Ai voie să plângi,
e normal, dar n-ai plâns.
Toată lumea trăiește,
viața continuă ca un set nesfârșit de reclame pe YouTube.
Freci marginile căzii, soarele
tremură prin faianță,
ești obosită, adormi pe gresia rece.
O margine e murdară din nou.
