Péter DEMÉNY s-a născut la 24 iulie 1972 la Cluj. Poet, prozator, traducător, blogger. Studii filologice la secţia maghiară-română a Facultăţii de Litere a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj (licenţă în 1995, masterat în 1997). Și-a dat doctoratul în 2014, cu o lucrare despre poezia lui Zsófia Balla. A fost redactor la Editura Kriterion, apoi, publicist comentator la cotidianul Krónika și la săptămânalul Erdélyi Riport. Mai târziu, a devenit redactor la revista literară Látó. În prezent, este redactor-șef la revista Matca Literară din București.
Volume apărute în românește: Ghidul ipocriților (eseuri; Cartea Românească, 2013), Pălăvrăgeala vagabonzilor (eseu în dialog cu Doru Pop; editura Charmides, 2017), Splendidul mistreț (roman; Curtea Veche Publishing, 2020), Vârtej în reluare (roman; Curtea Veche Publishing, 2023).
Confesiune
Te iubesc, minoritate bănuitoare.
Maghiari, lgbt, rromi, eu vă iubesc.
Mereu frustrați, mereu focusați pe voi înșivă,
mereu victimele propriilor răni.
Distanțându-mă de unii, nu am
reușit să mă distanțez de toți,
să mă protejez destul,
să mă înțeleg pe mine însumi.
Vă iubesc, pe bune acum.
Nu mă lăsați în comoditatea mea,
nu mă suportați să stau doar așa,
neproblematic cum sunt eu oricum.
Vă iubesc și-mi amintiți ce sunt,
un minoritar jignit întotdeauna.
A trecut o zi, dar vine mereu alta
și rănile îmi țin loc de viață.
Cafea
Îmi place când dormi
și te pot privi cu o fericire pașnică:
ești a mea, dormi lângă mine,
te vei trezi și vei veni să mă săruți,
ce îmi mai trebuie în viața asta?
Sorb din cafea și
văd fragmente din filmul vieții mele
și nu mai vreau nimic altceva
decât părul tău zburlit de somn
și tihna ta de dimineață.
Să dormi mereu lângă mine,
să te pot privi mereu,
să-mi beau cafeaua și să sper
că așa se va termina.
Barca
îmi amintesc cum am privit
s-a întâmplat încă din adolescența mea
un băiețel de vreo zece ani
care vâslea de-abia
mai putea dar a ținut
barca pe linia de plutire
ce rușine îmi era Doamne sfinte
nici acum nu știu să vâslesc
dar cu tine parcă știu
lacul amurgul suntem
două umbre în barcă
și totul e fantastic
de frumos și totuși mi-e
teamă mereu dar nu
vreau să mergem pe
mal nici să vrei
uite, aici e o insulă
dar nu poposim
mergem mai departe
totul din mine
resimte dorința de
a vedea insula și
totuși
e ca un bolero
care sună tot mai
tare și tot mai luminos
și nici nu mai e
întuneric ci doar
pericol și ești
primejdia cea
mai mare a vieții
mele și cea mai
iubitoare dragostea
mea marea mea
cu luna care se spală
în fiecare noapte
numai în ea
