Florin Hulubei: „Sunt născut pe 17 mai 1973 și scriu din pură plăcere. Sunt pasionat de literatură și citesc multă literatură română contemporană (proză și poezie), printre poeții mei preferați fiind Claudiu Komartin, Ștefan Manasia, Vlad Moldovan, Rareș Moldovan, Andra Rotaru, Val Chimic și Gabriela Eftimie…
În afară de literatură, nu pot să trăiesc fără muzică (în principal, rock de mai multe genuri – clasic, thrash, progressive, goth, doom, heavy metal), dar și clasică, ambiental – new age, world music și sunt un cinefil (maniac) – între alții îi prefer pe Bergman, Kurosawa, Takeshi Kitano, Fellini, Scorsese etc. etc. etc.
Menționez că nu am publicat până în prezent decât online, pe site-uri de gen agonia.ro, hermeneia.ro și, pentru foarte scurt timp, atunci când exista, pe clubliterar.”
Losing…
au trecut anii de tinichea
și verile de aur s-au dus
cineva ne-a spus că
prieteniile din tinerețe nu durează
sunt doar pretextul
pentru petreceri deșucheate
în cămine vechi și pline de gândaci
pe cheiul unei Dâmbovițe obosite
pe luciul căreia, nopțile, luna pare
o eczemă spălăcită de lumină
la fel de persistentă precum invidia mea
pentru cum se uitau
toate tipele doar la tine
toate diminețile din sala de forță
de la subsolul din căminele de la drept
sparte de același hit pus până la demență
de piticul care împingea și o sută la piept
(„eye of the tiger” pe repeat, până la demență)
sunt azi doar diapozitive virtuale în mintea
cotropită de aburii unui whisky băut în sictir
în fața televizorului
s-au dus și firavii ani ai studenției
iar acea prietenie nu s-a stins
ci a crescut în ceva ce avea să stropească
firavii platani ai consangvinității
până ce aveau să devină treptat falnici chiparoși
la umbra cărora s-a copt însă doar spaima
că iarăși nu va dura
pentru că
dacă la început
fiecare literă a numelui meu
rostit de tine cu fiecare ocazie
avea gustul rotund al unui vin învechit
cu timpul a căpătat
aroma persistent-familiară a
unei banale beri băută în fugă
din necesitate, pe caniculă
și când ai plecat
am simțit cum mi se înmoaie genunchii
ca la capătul unui maraton
în care am intrat nepoftit
dar pentru care nu există
linie de sosire
Song for a broken heart(ed)
citești poeme splendide și plângi
umbrit de aripile neputinței
de a struni la fel de imberb și calm
cuvinte ce ascund în ele deopotrivă furia
ce a spulberat hiroshima și nagasaki
și amețitoarea splendoare a unor lumi
de o frumusețe incandescentă
precum au făcut-o Păpușarul Domestic
sau Ayatollahul din Vest
ai încercat cu greu să răzbați mări austere
măcinat de spectrul otrăvirii
valul prea chimic te-a copleșit
și n-ai mai reușit să ajungi
pe țărmuri septentrionice
de unde prințesa varegă
încă trimite semnale
prea încifrate și pentru
o lume supratehnologizată
un animal celebru
te-a lăsat la fel de rece
ca o anacondă superbă
dormind sictirită dincolo
de geamul fragil al terariului
toate celelalte peripluri
în care ai încercat fără jenă
să furi din lumina Maestrului
care a îmblânzit curcubeul
sau să imiți straniile sunete
ale cântecelor menestrelilor
care au pustiit inimile
începutului unui mileniu
pe cât de fertil, pe atât de tumultuos
te-ai rătăcit pe drumul către un
Samarkand nemaivăzut al minții
ca o cămilă abandonată în deșert
purtând în spate saci cu giuvaeruri
sortite unei veșnice străluciri doar
sub necruțătorul soare al zădărniciei
ce-ai mai scormonit prin
diamantele și lăturile de mult uitate
în căutarea unei salvări amețitoare
din balansul necruțător al mediocrității
nu știai că lucrurile altădată noi
capătă mirosul greu de suportat
al desuetudinii și perimării
după ce toată lumea le-a siluit?
ce-ai mai plecat timpanul
la colportări reci și asmuțiri colerice
aruncate de Patriarhii mileniali ai
splendidei arte a deghizării prin vorbe
ai amușinat miresme cândva divine și proaspete
de trandafir, de coapse și de fruct exotic
dimpreună cu damfurile infernale de borhot
aterizate la doar câteva verste de
„acel decembrie roșu și fals eliberator”
fără vreun folos pentru că
să alergi pe câmpul alb,
laolaltă cu oile negre
e o îndeletnicire ce nu se lasă stăpânită
de falși profeți care-și strigă
faptele întru mântuire
în lumi nepalpabile,
prin care umblă
troli și hateri, ascunși îndărătul unor ferestre
prin care evadarea este posibilă,
dar întotdeauna rece și falsă
Egofobie
capul imi plesnește și în el se învârt tot soiul de jigănii
șerpi negri mucilaginoși mă mușcă neîncetat
albine sălbatice fac un zgomot ca de escadrilă
bombardează sinapsele și-mi umflă ochii
care nu mai percep decât un gri spălăcit
ah, aah, aaah!
prin galeriile adânci ale creierului
poeme sfrijite gonesc –
turme de zimbri în marș haotic
negăsind ieșirea izbăvitoare
spre pajiștea bogată în
cele mai fine și proaspete ierburi
greu înghițită de ochii exoftalmici
se preface lumina cu silă în scrum
și nici gând, nici scuturare de aripi
nu mă ajută să mai ies la un drum
Iulie
sus
luna ca un furuncul gălbui
prinsă de pielea universului
deasupra parcului îmbibat de umorile și
damful cerșetorilor aciuați peste noapte
pentru un somn bleg, fără vise, dar binefăcător
după ziua caniculară ce nu a adus nicio lețcaie
cu gândul la bătaia promisă de șeful care trebuie să
colecteze pentru mahării
din spatele afacerii
teama de ei ne face să ne ghemuim
pe banca de sub teiul cu aromă de ceai
și să ne încolăcim într-o îmbrățișare
exasperantă pentru porumbeii care așteaptă
firimiturile din covrigul sau gogoașa
cu care ne delectăm de fiecare dată
în loc să dăm fuga la colț, la pizzerie
ce dacă au scris că în parcul ăsta
adolescenții se adună pentru a hărțui cupluri
sau interlopii se mai întâlnesc la una mică
cu fetele pe care le trimit la produs
ori că au avut loc două sau trei crime oribile
și cadavrele au fost găsite mutilate
noi tot o să venim pe banca asta scrijelită
în care ne-am implantat luni întregi căldura corpurilor
și pe care strădania de a ne învinge teama
ne-a făcut tremuratul și scrâșnirea dinților
celebre printre câinii vagabonzi
și dealerii cu hanorace și glugi tenebroase
toate acestea
și aerul cald al nopții
îmbibat cu transpirație
și cu spaima că deodată
totul poate să degenereze
mă fac să văd luna
ca pe un felinar imens
deasupra unei păduri feerice
la marginea cea mai îndepărtată
a lumii recognoscibile
Grimoar
fără memorie
doar o pâlpâire vagă
în spatele ochilor
ca a unui cerb abia împușcat
cu un fir de viață încă atârnând
de inima stoarsă de spaimă
contempli în singurătate
o viață de ratări, spaime și iluzii
prăvălindu-se în cascadă
peste circumvoluțiunile îmbibate
de zerul amar al dezgustului
(ah, fragii sălbatici au gust de aguridă
a șaptea pecete nu a fost smulsă încă)
prin paharul pe jumătate gol
bărbații se văd fragili și cu dinții de cretă
căutând bezmetici un refugiu prin pâcla
orașului scufundat în teroarea portocalie
femeile altădată zvelte și plesnind de fertilitate
aruncă priviri triste tramvaielor ce le purtau
în vremuri de glorie până la cinematografe
prin care curgeau vise și minciuni magice
în semiîntunericul colcăind de mici scâncete
la atingerile strecurate discret sau pervers
pe sub pulovere aspre și fuste inutile
nu-ți vântura rănile în văzul tuturor
lumea e prea ocupată cu șobolanii din răsărit
cu cât mai câștigă circarii cu bilă
în țări toropite de misoginism și intoleranță
mai abitir decât de soarele nemilos
prea ocupat să se răzbune acum
pe bătrânul continent scufundat în propria dramă
de a nu-și găsi nicicând o liniște convenabilă
împovărat de prea multe concesii și amăgiri cu iz de votcă
și lupi așteptând la cotitura istoriei
prin păduri teutone și codri alpini
așezat în miezul cald al luminii
tânjești să te așezi galben mierea
luând forma unui borcan atât de palpabil
pe cât este luna pe care o ții în palmă
de la o distanță convenabilă
într-o noapte senină de vară
