INGEBORG BACHMANN s-a născut pe 25 iunie 1926 în Klagenfurt, Austria. Între anii 1932-1945 a urmat școala elementară, gimnaziul și colegiul tot în Klagenfurt, perioadă în care a avut și primele încercări literare: versuri, povestiri și o dramă în cinci acte (Carmen Ruidera, 1942).
În 1945 se înscrie în primul an la Facultatea de Filozofie a Universității din Innsbruck, iar între 1946-1951 își continuă studiile la Graz și apoi la Viena. La Graz frecventează „Grupul 47”, una dintre cele mai importante grupări literare postbelice. În vara lui 1948 îl cunoaște pe Paul Celan, care se afla în trecere prin Viena, cu destinația Paris.
Debutează editorial în decembrie 1953 cu volumul de versuri Timp amânat (Frankfurter Verlags-Anstalt), cartea bucurându-se de un succes imediat. În 1954 se mută la Roma, unde va locui până în toamna lui 1957. În 1956 îi apar al doilea volum de versuri, Chemarea Ursei Mari, precum și o reeditare a primului volum, ambele la Editura Piper din Munchen. La aceeași casă editorială îi va apărea, în 1961, și primul volum de povestiri, Al treizecilea an, care primește Premiul criticilor din Berlin.
În 1968 primește, la Viena, Premiul de Stat pentru Literatură al Austriei. Doi ani mai târziu află de sinuciderea lui Paul Celan, fapt care o marchează profund. Lucrează la romanul Malina, care va apărea în 1971 la Editura Suhrkamp. Cartea devine un bestseller, chiar dacă reacția criticii este una neconvingătoare.
În martie 1973 îi moare tatăl, iar la începutul lui mai pleacă într-un turneu de lecturi în Polonia, în timpul căruia vizitează lagărul de concentrare de la Auschwitz. În noaptea de 25 spre 26 septembrie este victima unui incendiu declanșat în locuința ei din Roma din Palazzo Sachetti, Via Giulia, 66. Suferă arsuri grave, care îi vor fi în cele din urmă fatale. Scriitoarea moare pe 17 octombrie 1973 în clinica Sant`Eugenio din Roma. Înmormântarea a avut loc pe 25 octombrie 1973, în cimitirul Annabichl din Klagenfurt.
Poemele de mai jos sunt preluate din antologia Voi, cuvinte – 101 poeme antume și postume (Editura Humanitas Fiction, 2017, traducere din germană de Ana Mureșanu și Ramona Trufin).
Toate zilele
Războiul nu mai e declarat,
ci dus mai departe. Senzaționalul
a devenit banal. Eroul
rămâne departe de lupte. Ajuns
în zonele de foc e cel slab.
Uniforma zilei este răbdarea,
decorația, sărăcăcioasa stea
a speranței deasupra inimii.
E decernată
când nu se mai întâmplă nimic,
când rafalele focului amuțesc,
când dușmanul a devenit invizibil
și umbra veșnicei înarmări
acoperă cerul.
E decernată
pentru fuga de sub steaguri
pentru vitejia față de prieteni,
pentru trădarea unor taine nedemne
și neîndeplinirea
nici unui ordin.
Enigma
Pentru Hans Werner Henze din vremea cu Ariosi
Nimic nu va mai veni.
Primăvară nu va mai fi.
Calendare de mii de ani o prevestesc tuturor.
Dar nici vară și nici ce sună atât de frumos
precum „văratic” –
nu va mai veni nimic.
Să nu plângi,
spune o muzică.
În rest
nimeni
nu spune
nimic.
Reclamă
Așadar încotro ne îndreptăm
fără grijă fii fără grijă
când se întunecă și se lasă frigul
fii fără grijă
dar
cu muzică
ce să facem
veseli și cu muzică
și să gândim
voioși
în fața unui sfârșit
cu muzică
și încotro să ducem
cel mai bine
întrebările noastre și înfiorarea tuturor anilor
în spălătoria de vise fără grijă fii fără grijă
dar ce se întâmplă
cel mai bine
când liniștea morții
se așterne
Blând și în șoaptă
Altă noapte, cea dinaintea ultimei.
Cu altă respirație, ea vine mai iute
decât se respiră în general
o vedeți prieteni, n-o vedeți?
Cum e ochiul, așa e respirația, o simțiți
și o vedeți, nu mai priviți,
deja mă sugrumă deja mă înhamă,
și în hamuri nu răsună
clopotele bufonului,
nici nu-i vremea, a fost cândva,
și gura, sfâșiată pe la colțuri,
cu aparatura toată, mă măsoară, luminează
scriu în acte despre mine,
se pot citi, șerpuiesc pe podea
conținut nici unul.
1 Comment
Ingeborg Bachmann „Boemia e lângă mare – Böhmen liegt am Meer”
Dacă aici casele sunt verzi, eu pășesc din nou într-o casă.
Dacă aici podurile sunt întregi, eu umblu pe un pământ roditor.
Dacă durerea iubirii se pierde întotdeauna, eu voi fi bucuroasa s-o pierd aici.
Dacă nu sunt eu, atunci este unul la fel de bun cum sunt eu.
Dacă un cuvânt se învecinează cu mine, atunci am să-l las să-mi fie vecin.
Dacă Boemia este încă pe mare, eu cred din nou în mare.
Și dacă mai cred în mare, atunci eu sper în uscat.
Dacă sunt eu, atunci aici sunt toți cei cu mine la fel.
Eu nu mai vreau pentru mine nimic. Eu vreau să ajung până în adânc.
În miez, la temei – adică la mare, acolo găsesc Boemia.
Distrusă – acolo-n adânc, trezirea e senină.
Acum cunosc drumul, și nu mă mai pierd.
Veniți aici, voi toți, boemi, navigatori, curve portuare, și nave plutitoare.
Nu vreți să fiți boemi, atunci iliri, veronezi,
și venețieni, cu toții. Jucați-vă comediile, care te fac să râzi
Și care-s făcute să plângi. Și înșelați-vă de o sută de ori,
cum m-am înșelat și eu, care nu am trecut niciodată peste-ncercări,
dar totuși le-am depășit, din nou și din nou mereu.
Așa cum Boemia le-a depășit și într-o frumoasă zi
A primit harul să fie pe mare iar acuma e lângă apă.
Încă mă învecinez c-un cuvânt și cu un alt tărâm,
Mă învecinez, oricât de puțin, și cu totul, din ce în ce mai mult,
eu, un boem, un rătăcitor, care n-are nimic, și nu păstrează nimic,
de mare dăruit cu doar un singur dar, care e controversat, de a vedea pământul
de mine ales.
-traducere de Cătălina Frâncu-
___________________________________
Sind hierorts Häuser grün, tret ich noch in ein Haus.
Sind hier die Brücken heil, geh ich auf gutem Grund.
Ist Liebesmüh in alle Zeit verloren, verlier ich sie hier gern.
Bin ich’s nicht, ist es einer, der ist so gut wie ich.
Grenzt hier ein Wort an mich, so laß ich’s grenzen.
Liegt Böhmen noch am Meer, glaub ich den Meeren wieder.
Und glaub ich noch ans Meer, so hoffe ich auf Land.
Bin ich’s, so ist’s ein jeder, der ist soviel wie ich.
Ich will nichts mehr für mich. Ich will zugrunde gehen.
Zugrund – das heißt zum Meer, dort find ich Böhmen wieder.
Zugrund gerichtet, wach ich ruhig auf.
Von Grund auf weiß ich jetzt, und ich bin unverloren
Kommt her, ihr Böhmen alle, Seefahrer, Hafenhuren und Schiffe
unverankert. Wollt ihr nicht böhmisch sein, Illyrer, Veroneser,
und Venezianer alle. Spielt die Komödien, die lachen machen
Und die zum Weinen sind. Und irrt euch hundertmal,
wie ich mich irrte und Proben nie bestand,
doch hab ich sie bestanden, ein um das andre Mal.
Wie Böhmen sie bestand und eines schönen Tags
Zum Meer begnadigt wurde und jetzt am Wasser liegt.
Ich grenz noch an ein Wort und an ein andres Land,
ich grenz, wie wenig auch, an alles immer mehr,
ein Böhme, ein Vagant, der nichts hat, den nichts hält,
begabt nur noch, vom Meer, das strittig ist, Land meiner Wahl zu sehen.
~~~~~~~~~~~~~~~~~
„Boemia se află lângă mare” este poemul căruia Bachmann îi atribuie statutul de „ultim poem”. Aici scriitoarea își ia înapoi calitatea de autor, spunând: „Dacă aș putea, mi-aș tăia numele și aș scrie sub el „poet necunoscut”. Este pentru toată lumea și a fost scris de cineva care nu există.” În romanul său „Extincție”, Thomas Bernhard l-a lăudat ca fiind cea mai frumoasă poezie în limba germană. Bachmann însăși l-a văzut ca pe un „dar” pe care „a trebuit doar să-l transmită” „tuturor celorlalți care nu vor renunța la speranță în țara făgăduinței lor”.
O utopie in care răsună totuși ceea ce este caracteristic mișcării întregii ei opere literare. Potrivit lui Bachmann, „Boemia este lângă mare” se adresează tuturor oamenilor, deoarece este țara speranțelor lor, la care nu vor ajunge.
De aceea ”totul se termină acolo pentru mine. De aceea este ultima poezie pe care am scris-o. Nu aș mai scrie niciodată una, pentru că asta spune totul.” Poezia „Boemia se află la mare lângă mare” este contrapunctul, un simbol pentru „literatura ca utopie”.
Ingeborg Bachmann a comentat una dintre poeziile sale dedicate Pragăi și a explicat cine sunt boemii pentru ea: sunt „rătăcitorii”. Scriitoarea a povestit că, atunci când a cunoscut Praga, i-a venit în minte fraza lui Shakespeare – „Boemia este pe mare” – (contestată de Ben Johnson) și că, în sfârșit, i-a înțeles sensul.