Mi se reproșează prietenește că am găzduit pe site-ul meu o scrisoare a lui Marius Ianuș în care acesta își expune brutal opiniile homofobe, antisemite, rasiste, fasciste și așa mai departe. Sigur că expunerea în spațiul public, fie și pe un site „micuț” ca al meu, a unor astfel de idei poate să aibă multe conotații negative și să aducă prejudicii de imagine. Mi-am asumat însă acest risc și am făcut-o din rațiuni pe care voi încerca să le explic aici.

Cunosc de la terți multe istorii despre Marius. În general am aflat chestii „picante”, care aveau legătură cu excesele lui, cu comportamentul lui „nebunesc”, cum mi-a spus cândva la un Bookfest Ion Bogdan-Lefter, cu turbulențele lui din timpul cenaclurilor and so on. O parte din poezia lui e o dovadă în plus că Marius nu a avut întotdeauna atitudinea cea mai adecvată. Autoreferențialitatea prezentă în multe pasaje din cărțile lui este imaginea cea mai vie a vieții pe care a dus-o.

Marius poate fi însă și altfel. Are, de pildă, în volumul „Ștrumfii afară din fabrică” (Cântec elementar) versuri de o extraordinară tandrețe, care trădează faptul că inside Marius are și o altfel de personalitate. („Cum să fac ca Zveruța să nu se mai/ lovească niciodată?) Mai mult, la finalul poemului „Cel bun, cel rău, cel urât” există acest pasaj care, dincolo de orice interpretare, vorbește de la sine: „Cine e Marius Ianuș? Hainele mele/ înaintează spre mine. Eu înaintez către ele./ Am un copil minunat./ O soție uluitoare. O mamă/ care plânge, plânge întruna. Nu știu/ cine sînt.”

[image_with_animation image_url=”736″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%”]

Mi-am amintit de fotografia de pe ultima pagină a volumului „Măștile lui M.I. – Gabriel Liiceanu în dialog cu Mircea Ivănescu”. În această fotografie se află mașina de scris a lui Mircea Ivănescu în care stă, ca o pânză neterminată, o foaie de hârtie cu câteva rânduri imprimate strâmb. Primul vers, singurul lizibil, este următorul: „mopete a rătăcit drumul spre gară”.

Dacă m-ar întreba cineva în momentul de față cine este Marius Ianuș, i-aș răspunde fără să ezit: este acel mopete care a rătăcit drumul spre gară. O gară simbolică (poezia, oare?) spre care a pornit cu toate pânzele sus, dar care s-a dovedit mai degrabă a fi un fel de castel iluzoriu, ca în capodopera lui Kafka.

I-am publicat scrisoarea lui Marius fiindcă sunt convins că numai aducând la suprafață acele convingeri pernicioase de care se agață am putea cumva să-l ajutăm. Dacă, una peste alta, el chiar vrea să vorbească și nu poate, fiindcă nu e ascultat? Dacă aceste convingeri pe care le are și în care crede (temporar?) sunt zdrențele de teribilism rămase din tinerețe sau, și mai rău, rezultatele traumei prin care a trecut?  Nu suntem noi înșine intoleranți în momentul în care îi trântim ușa în nas unui om care, din diverse motive, a rătăcit drumul și nu mai găsește ceea ce se numește calea cea dreaptă?

Dacă băgăm gunoiul sub preș nu înseamnă că acesta nu mai există, ci doar că îl ascundem vederii noastre. E doar o chestiune de timp până când ne va împuți casa. De aceea „gunoiul” trebuie evacuat înainte să ne infesteze viețile. Nu o putem face decât admițând existența lui și, firește, luînd măsurile care se cuvin. Așa ar trebui probabil procedat și în cazul lui Marius: un om cu putere de convingere, altul decât cel care scrie aici, ar putea să-l îndrume pas cu pas, pentru a-și regăsi „drumul către gară”. Or, dacă mergem pe ideea că „nu e indicat să fii tolerant cu intoleranții” (apud Octavian Perpelea), cădem în cealaltă extremă: a neînțelegerii a ceea ce nu putem noi să înțelegem. Iar asta este, în opinia mea, tot un fel de rătăcire.

gelu diaconu
[email protected]

Patreon - O mie de semne

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment