Ștefania Mihai revine pe www.omiedesemne.ro cu un calup de texte la fel de bune & incitante ca precedentele. Înainte de toate însă trebuie să vă reamintesc câteva date biografice:

„Septembrie 2003 – debutul literar în revista Dunărea de Jos, editată de Centrul Cultural Dunărea de Jos Galați

Octombrie 2003 – premiul cotidianului Răsunetul în cadrul Concursului Național de Poezie «George Coșbuc» desfășurat la Bistrița-Năsăud

Mai 2005 – mențiune la Concursul Național de Poezie «Tinere condeie», faza județeană Galați

2002-2010 – Colaborator al ziarului Viața Liberă Galați

Redactor al revistei Zile si nopți Galați – 2008-2009”

***

Sfâșii pereții camerei dinăuntru
Închid ochii pentru ultima dată.
Trei sute șaizeci și cinci de zile de când ai bătut cuie în umerii mei.
Șterg sângele de pe geam:
Copacii betegi,
Mașinile roșii, chiștoacele de Kent,
Vinul de Porto împrăștiat în fața ușii.
Brațele tale desfac pielea.
Ce se află dincolo de ea?

Mută.
Când ai toate cuvintele la tine.
Când pierzi metroul după ce l-ai strâns în brațe șaizeci de secunde.
Ai fi rupt hainele de pe amândoi să îl acoperi cu lumina dinăuntru.
Te-ai pierdut în acele minute de apropiere:

ai simțit umerii, degetele, brațele, mirosul care ți-a luat mințile.
„Haide! De ce taci?! Spune-mi!”
Pentru că nu vrei să vorbești,
Îți clănțăne dinții de teamă.
Te trezești singură și
Mută!

La cinci dimineața orașul nu strivește oamenii.
Mă scoți la o cafea,
două lingurițe de zahăr
și puțină scorțișoară.
Un disc de-al lui Springsteen,
îmi încolăcesc brațele de perna ta.
Stația de metrou de la capătul lumii, muzica din căști mă fură.
Înghit în sec,
„haide că nu-mi plac dulcegăriile!”
Păpușa de cârpă, sânii goi și paharul spart,
Am ascuns cioburile sub pat după ce m-am tăiat la deget.
La cinci dimineața pantofii mă strâng, carne vie la călcâie.
Îmi repet că e ultima dată când îi port.
Coapse învinețite, buze crăpate și gol.
Înăuntru, mai ales acolo.
Singurătatea înghite oamenii la cinci. 

Deschizi o sticlă într-o seară,
Torni din lichidul care îți va lua mințile.
Anestezie.
Aprinzi o țigară și tragi din ea cu nesaț,
Fumul îți umple golul.
Încremenești.
Totul nu-i decât un déjà vu ieftin,
într-o altă casă în care se vorbește o limbă păcătoasă.
„De ce ne simțim îndreptățiți să-i hăituim pe cei care fug de noi?”
Iei sticla, o dai pe gât,
ți se face scârbă de corpul ăsta care se zbârcește.
Totul nu-i decât un déjà vu ieftin,
Îți repeți în gând ca o mantră.
Închizi ochii, stingi lumina și spui cu voce tare:
„De ce ne simțim îndreptățiți să-i hăituim pe cei care fug de noi?”
Arunci sticla în celălalt capăt al camerei, pui muzică de pian și îți lași picioarele în ritmul ei.
Fad, fad, fad.
„E safe înăuntru, hai, puțină încredere!”
Iei telefonul, derulezi fotografiile cu zâmbete și rămâi mută:
„E safe înăuntru, hai, puțină încredere!”

O țigară aprinsă într-un bloc oarecare din București
Visez cu ochii deschiși când mă luai de mână,
Îmi dădeai șuvițele de pe frunte
Îmi spuneai că semăn cu o actriță.
Mă strângeam doar pentru că nu cunoșteam o altă formă a brațelor.
Cinci sute de kilometri mai departe
Un ceai verde băut pe un balcon
Într-un oraș de provincie.
Acum nu mă mai doare în nicio parte a corpului.
Vânătăile s-au vindecat de astă-vară,
Pistruii de pe genunchi s-au șters,
Iar ceaiul s-a răcit
Așa cum ne răcim și noi cu fiecare intrare și ieșire din acel spațiu aproape perfect.
O țigară stinsă într-un bloc oarecare din București
Visez cu ochii închiși o altă mână caldă.

Îți ții degetele încrucișate într-o noapte de șase spre șapte,
Să plouă torențial și să nu se mai oprească pământul din învârtit.
Să spele geamurile și asfaltul.
Să-ți iasă pistrui pe umeri.
Să deschizi ochii pe jumătate,
Undeva într-o mansardă în centru.
Să-ți miroasă palmele a cafea și tutun,
Să-ți pui tenișii verzi și să fumezi goală pe balcon ca-ntr-un film alb-negru.
Să-ți ia gura între degete și să o muște.
Călcâiele mele te poartă într-o dimineață
când îți ții degetele încrucișate pentru ploaie.               

Închizi ochii.
Strada se termină după douăzeci de pași.
Pe un zid câțiva puști au scris în suedeză cum și-au bandajat coatele.
Limbile nordice îmi zgârie timpanul:
Jumanji, Leonard Cohen și ciuperci uscate.
„Sunt egoist doar cu lucrurile.”
Trei pahare de vin și puțin curaj.
Încerci să-ți coși rana de pe frunte,
Adormi cu acul înfipt la trei centimetri de sânge.
Grăbești pasul.
Strada se închide pe măsură ce-ți arunci hainele pe asfalt.
„Aveți pielea foarte subțire, iar venele vă sunt foarte proeminente.”
Corpul meu îți îngrămădește loviturile.

Mâinile neterminate ca șotronul din copilărie,
Douăzeci de țigări mai târziu
te întrebi unde s-au strâns diminețile.
Tocuri pe asfalt într-un decembrie
când ți-ai schimbat culoarea unghiilor.
Pianistul ți-a smuls hainele,
timid ai zice,
s-a cuibărit în tine ca un copil,
ți-a făcut capul țăndări și după liniște.
De câte sticle de vin mai ai nevoie ca să te oprești?
Un aparat foto pe film, o mașinuță verde, o sticlă de vișinată.
La următoarea lună plină ai îngropat bricheta cu zaruri
la rădăcina unui copac din Cotroceni.
Păpușă de porțelan cinci etaje mai sus și pe măsură ce urci
știi că-ți va deschide ușa,
te va strânge în brațe și nu vei mai fugi

De când nu te-ai mai privit goală în oglindă?
Nu ți-ai mai numărat vânătăile pe care mâinile lui ți le-a lăsat amprentă?
Ursa mică ți-o ghicesc pe antebraț,
O cafea cu gust de uimire duminica la 5.
Mai știi când te-ai urcat pe scenă în văzul tuturor și te-ai făcut mică?
Ți s-au tăiat genunchii și ți-ai strâns pielea.
Încă un ciob pe parchet, o pisică se întinde lângă tine,
Muzica din fundal îți țipă ca nu ești singură, goală,
În oglindă.

Fetița își ascunde păpușile de cârpă sub pat.
Îți ține mâinile căuș pentru câteva clipe,
Bolborosește o rugăciune și suflă.
Apucă o lamă și scrie pe antebraț :
Te strâng. În brațe și în inimă.
Afară mașinile își croiesc drumul
Înjurând printre dinți
Liniștea.

Uneori mobila crește înăuntru.
Privești dincolo de rafturi și de cutii.
Cauți butonul de on-off pe întuneric.
Găsești niște degete pe jumătate acoperite.
Mănuși de toxicoman, îmi zic.
„Sunt sexy degetele tale.”
Nu!
Mâinile astea aprind becul când te îneci de la fum.
„Ești prea mult” urlă în urechea stângă.
„Scoate mizeria din urechi!”
„Dă afară balastul!”
Lucrurile au importanța pe care le-o dai
când degetele o iau la vale
Și te ating.

Oamenii fără chip nu schițează emoții,
mai degrabă un emoji pe o plajă virgină ar râde cu zâmbetul până la urechi decât să scoți ceva de la ei.
Un Long Island, o țigară de foi și o după-amiază de august.
Indivizii ăștia mișună dimineața la metrou.
Își beau cafeaua în colțuri stinghere și își fac cruce cu limba de fiecare dată când văd o blondă platinată.
I-ar astupa toate găurile cu monezi până ar începe să-și bolborosească istoriile din perioada pubertății:
primii floci,
prima penetrare cu degetul mic:
și l-a băgat ușor
a zvâcnit din toate încheieturile și paf!
S-a înroșit toată și o zi întreagă a molfăit o gumă cu aromă de pepene.
„Je n’ai jamais vecu une telle experience!”
Ulei de măsline și un morcov generos,
Se joacă de-a mama și de-a tata,
dar nu înțelege
de ce sfârcurile i se întăresc pe măsură ce se străpunge.
Lichidul albicios i-o acoperă.
Oamenii fără chip se adună în jurul ei și aruncă monezi:
ai spune că lumea întreagă a venit să o vadă.
Copila nu știe că la 12 ani se va ascunde în cămară și că un om fără chip o va desface sans cesse.

Portjartierele negre,
Goală în fața ta,
Tu care-mi știi corpul pe dinafară,
Zvâcnirile, alunițele,
Vânătăile văzute și nevăzute.

Două mii cinci sute șaizeci și șase de nopți
De când îi dau femeii de la colț
Același rest.

Mi-au ars aripile pe dinăuntru
Ca lui Icar.
Soarele e în noi înșine.
Pachetul de țigări și o sticlă ciobită de vin.
Oglinda din spatele meu îmi arată ce am fi putut trăi după ce curiozitatea s-a terminat.

Vocea ta răgușită repetându-mi:
„Baby, it ain’t gonna happen!”
Mi-am astupat urechile.
Muzica ta îmi răsuna în tot corpul.

Sting țigările ca pe bomboane.
Scrumiera nu-și dă seama dacă mă sting pe mine
Sau ard pentru a nu știu câta oară fața ta.

Portjartierele negre,
Goală în fața ta,
În tine,
Tu care-mi cunoști până și degetele

Dimineața după draperiile vișinii

Când nu am să mai știu cum mă cheamă
Să mă iei de mână,
Să numărăm până la zece înainte să mă sufoci
Cu perna.
Să nu te răzgândești când ai să vezi că nu-mi trag pantalonii pe mine
Sau apa.
Când îmi va băli gura după ce înghit o bucată de pâine.
Să nu mă lași să fac vreo prostie.
Să-ți amintești de mine râzând cu poftă la filmele cu Stan și Bran.
Călcând la două dimineața o cămașă,
Dansând nebunește pe Deep Purple,
Luând chitara rece și zdrăngănind-o.
Când nu voi mai ști să bag cheia în ușă,
Să iei o rangă și să mi-o lipești de țeastă!
Nu vreau să aflu cum arată moartea:
dacă-i blondă și înfiptă cu un țăruș în frunte!
Când nu voi mai ști numele tău,
Să-mi dai drumul într-o mlaștină și să-ți amintești de mine
Zâmbind.
Într-o dimineață de noiembrie cu o doză de Pepsi twist pe masă.
Să sufli în lumânări și să mă lași singură.

Mi-ai zis cândva că palmele nu se mulează pe forma inimii
Nici atunci când ți le faci căuș.
O țigară de foi la trei dimineața,
Când deschizi ochii pe ceață,
Simți greutatea corpului de pe tine.
Oasele se împletesc perfect mai ales în noiembrie.
Mi-ai zis demult că eu nu știu să ating
Că nu te culeg când mi-e dor.
Suntem pe drum,
Dar mai avem ceva până ajungem teferi
Acolo unde palmele se mulează pe forma unor inimi care bat.
Și bat.
Și bat.
Dimineața pe ceață.

Puzzle-ul corpului meu cade așa
Cum se lasă ceața într-o dimineață de noiembrie.
Mai faci doi pași pe aleea din fața blocului,
O cămașă în jurul umerilor goi,
Lumina difuză când am deschis ochii,
brațele tale m-au prins.
În fiecare dimineață tocurile vecinei de la patru îmi numără chiștoacele.
Oamenii-și zdrobesc sufletele când se fut.
E ca atunci când salivezi după o porție de cartofi prăjiți deși știi că nu ai voie.
Când prinzi o mână și de teamă să nu se sfărâme te retragi.
Road runner, paste și vin.
Chitara rece din spatele canapelei,
încă o noapte în care ți-ai tăiat antebrațul de la prea multă neiubire.
De sine.

E ceva aproape bolnav în felul în care-mi muști umărul în timp
Ce mă fuți.
Ca și cum ai invada două continente în același timp.
Credeai că apropierea se întâmplă altfel
Decât cu țigări stinse în carne și pahare
sparte?
Merg cu ochii închiși noaptea,
degetele tale îmi numără pliurile pielii.
E ceva aproape sordid în felul în care oftezi
În timp ce-mi oprești respirația și mă sugrumi.
„Cam așa se întâmplă dragostea!”
E ceva bolnav în felul în care mă liniștești,
Ca și cum sfârșitul întârzie.
și eu mă fac mică
și tot mai mică până redevin embrion.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.