Îmi amintesc că într-o seară, pe la începutul lui 2015, mă întorceam de la redacție rupt de oboseală și-l așteptam pe 385 în stația de la Piața Unirii. Mă uitam la reclamele de pe magazinul „Unirea” și prin capul turmentat de stres îmi umblau zdrențe de versuri, ceva aproape ininteligibil, fără sens. Apoi am văzut parcagiii care-și făceau bilanțul zilei și mai ciupeau câțiva lei pe ultima sută de metri de la clienții care-și parcau mașinile chiar în perimetrul stației. Mi s-a părut dintr-o dată că nimic nu are sens, că ne chinuim în fiecare zi pentru lucruri care nu duc nicăieri. În felul ăsta totul a început să se lege.

Așa am scris cea mai mare parte a volumului de poezie „mother”. Mereu pe drum, mereu cu zdrențele alea de versuri care-mi umblau prin cap și pe care, cu memoria mea la fel de zdrențuită, mă chinuiam să le țin minte până acasă ca să mi le notez, haotic, „in my little black book with my poems in”.

[image_with_animation image_url=”2730″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%”]

Ideea de a scrie o carte de poezie după albumul „The Wall” al celor de la Pink Floyd mi-a venit după ce am fost la concertul lui Roger Waters din august 2013. Sigur, îmi doream mult lucrul ăsta, însă, vorba lui Mircea Cărtărescu, de la dorință la putirință este un drum lung. Să-mi suprapun propria biografie (cu tot cu fantasmele care-mi umblau prin cap) peste textele și muzica din „The Wall” era o dorință cam nebunească, trebuie să recunosc (a se citi imposibilă). Cine eram eu, până la urmă, ca să fac o chestie de genul ăsta? Mi se părea o impietate.

Cu toate astea, pe la sfârșitul lui 2014 am început să-mi notez tot felul de lucruri care ar fi putut, prin absurd, să facă parte din „mother”. Culmea e că nu puteam să scap de o altă piesă care-mi zdrăngănea în cap, „Lucy In the Sky With Diamonds” – cred că nici nu mai e nevoie să mai spun a cui e. Combinația devenea și mai periculoasă, fiindcă riscam să mă fac totalmente de râs. Am mers, totuși, mai departe, gândindu-mă că, în definitiv, nimeni nu trebuie să știe ce scriu eu în caietul meu cu coperți negre.

Până la urmă s-a aflat, însă, fiindcă am citit la Institutul Blecher direct din acest caiet, într-o ediție de poveste în care Claudiu Komartin m-a invitat alături de Sergiu Casis, Livia Ștefan și Dan Mihuț. Țin minte că poemele au fost primite destul de bine, mai ales de Adi Diniș, care a fost unul dintre cei mai entuziaști la finalul lecturii.

„mother” este, cred, volumul meu cel mai ciudat. De aceea și am impresia că Nicolae Tzone a ales să-mi publice în 2016 celălalt volum – trecut practic neobservat – „resurse umane”. Mi-a spus despre „mother” că nu mă reprezintă, că nu e vocea mea acolo. Și au mai fost câteva refuzuri, despre care nu vreau să vorbesc aici.

Cert este că, într-un final, cel care a salvat cartea asta bizară de la dispariție a fost Cosmin Perța, căruia îi mulțumesc aici, așa cum de altfel le mulțumesc și celor din echipa de la Editura Paralela 45, care au făcut o treabă foarte bună.

Ne vedem la Gaudeamus, pe 17 noiembrie, de la ora 15.00, la standul Editurii Paralela 45, pentru a scoate în lume cartea asta care a așteptat aproape patru ani ca să se nască. Iată, pentru voi, în avanpremieră, poemul pe care „l-am scris” în seara aia friguroasă când mă întorceam de la redacție și priveam cu un fel de nostalgie către reclamele de pe magazinul Unirea.

cartepedia.ro

***

(ai intrat în visul ăsta
şi nu mai poţi ieşi

de la Universitate până la Unirea
e un fel de Golgotă pentru tine
uneori umărul tău drept
atinge zidurile clădirilor
îţi imaginezi că e chiar Zidul
cu ferestre întunecate

Lucy îţi face cu mâna din Lună şi
îşi flutură rochiţa ei albastră cu steluţe

până la urmă n-a fost uşor nici pentru tine
vocile au plecat dar a rămas oraşul
strada cu zgomotele ei cu oamenii buimaci
cu privirile lor rătăcite

din pasaj ies mereu automobile
altele intră
aşa e probabil şi cu viaţa
nu e niciun mister aici

Mami, până la urmă ce e lumea?

unii merg singuri, alţii în cupluri
ţinându-se de mână
uneori vin grupuri dinspre Centrul Vechi
clătinându-se de parcă s-ar afla
pe un vas de croazieră surprins de furtună

te agăţi de firul unei piese
care-ţi susură în cap
sunt lumini peste tot reclame peste tot
STRADIVARIUS BERSHKA PULL&BEAR
pe MAGAZINUL UNIVERSAL UNIREA
te simţi cumva ca-n intersecţia aia celebră din Tokyo
mai puţin boschetarii din parcări –
dar poate au şi ei boschetarii lor –

mami e acasă
se uită la televizor
cu chipul ei de nisip
şi râde

Mami, ce rost mai au toate astea?

Mami, când s-a făcut aşa gol în jurul meu?

aceeaşi aşteptare în staţia autobuzului
printre feţe necunoscute pe lângă
parcagiii care fumează chiştoace
toţi poartă aceleaşi măşti
îţi imaginezi că sunt morţi
că tu însuţi eşti mort
şi că te afli într-un fel de iad al oraşului

ai vrea să inviţi pe cineva la o bere
dar n-ai pe cine

e un continuum al sfârşitului

Mami, e adevărat că o să mor într-o zi?

Mami, tu de ce nu mai mori odată?)

gelu diaconu
https://www.facebook.com/omiedesemne/

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment