După evenimentul consumat în tumultul fonic al Bookfestului, „Melancolia” lui Mircea Cărtărescu (Humanitas, 2019) a fost lansată aseară în atmosfera tihnită a Librăriei Humanitas de la Cișmigiu. Ca și la Bookfest, invitați au fost criticul literar Cosmin Ciotloș și scriitoarea Ioana Pârvulescu.

În prim-plan, cu „Fluturele negru” în mână, Iuliana Neciu. În plan depărtat, în picioare, cu cămașă neagră, Iulian Popa, iar lângă intrare, tot în picioare, Ioana Nicolaie.

Sentimentul pe care l-am trăit a fost că, de fapt, nu am asistat la o lansare. Au fost puține momente protocolare. Parcă eram toți într-o sufragerie mai mare, goniți de furtuna de afară, cu câte o ceașcă de ceai în mână, cu ochii ațintiți înspre Mircea Cărtărescu așa cum fac copiii strânși grămadă, în semicerc, în fața unui copil mai mare care le spune o poveste.

Dar n-am să alunec pe panta unei relatări pe care unii ar putea-o considera prea sentimentală sau, mai rău, slugarnică. N-am s-o fac deoarece nu intenționez să spun că a fost cea mai frumoasă lansare. A spus-o deja Iuliana Neciu pe wall-ul ei, mult mai frumos decât aș putea-o spune eu vreodată. A spus-o, de asemenea, și Gabriela Maaz, aseară, la finalul evenimentului.

Mie nu mi-ar rămâne, așadar, decât să repet lucruri deja publice, și n-ar fi deontologic. Am să fac totuși un lucru, sperând că Ioana Pârvulescu și Cosmin Ciotloș n-au să se supere pe mine deoarece am să trec peste discursurile lor atât de empatice: am să redau o parte ceva mai consistentă din spusele de aseară ale lui Mircea Cărtărescu. Pentru cei care n-au fost acolo și ar fi vrut să fie, pentru cei care n-au fost acolo și n-ar fi vrut să fie, pentru cei curioși să afle cum arată discursul unui scriitor care-și respectă și își iubește cititorii.

Cosmin Ciotloș, Mircea Cărtărescu și un pic din Ioana Pârvulescu

„O să încep cu mulțumiri, cum este și normal. Voi începe în ordinea cronologică, cu mulțumiri aduse Ioanei (Pârvulescu), care mi-a citit prima dată cartea și care m-a încurajat să merg mai departe. Ioanei, soția mea, care îmi citește toate cărțile. Ea este primul meu cititor și apoi negociem, ca să zic așa. Și eu îi citesc toate cărțile. Este absolut firesc și încearcă fiecare dintre noi să fie primul redactor, poate cel mai conștiincios, al cărții.

Îi mulțumesc apoi Lidiei Bodea, care a fost al doilea cititor al cărții mele și care de asemenea mi-a scris câteva cuvinte care m-au făcut să cred că nu am pierdut vremea un an și jumătate chiar zadarnic. Mulțumesc celor care au vorbit astăzi. Îi mulțumesc lui Cosmin Ciotloș pentru foarte necesarul incurs savant în istoria istoriei literare, ca să spun așa, de unde a scos câteva lucruri foarte interesante, care m-au făcut să mă gândesc și m-au mișcat.

De asemenea, ca de 40 de ani încoace, îi mulțumesc Ioanei Pârvulescu. Ea este pentru mine un fel de soră astrală împreună cu care am străbătut acest peisaj literar, în lung și în lat, de atâtea decenii încoace, fiind întotdeauna solidari și fiind întotdeauna cei mai buni prieteni și în viață, și în literatură.

Despre carte nu vă voi spune foarte multe lucruri, pentru că încă n-am citit-o, trebuie să vă mărturisesc. Doar am scris-o, ceea ce e cu totul altceva. Nu am găsit răgaz, după ce am scris-o, să și stau câteva ore să o citesc cu ochii dumneavoastră, cu ochii altora, nu cu propriii mei ochi, ca să încerc, pe de o parte, să-mi dau seama despre sensul ei, despre ce înseamnă ea, atât în contextul scrisului mei, cât și în lumea largă în general și în lumea literaturii. Pe de altă parte, despre conținutul ei propriu-zis, pentru că, am spus-o de foarte multe ori, mie mi-e foarte neclar întotdeauna acest conținut și abia aștept să se pronunțe criticii, ca să-mi dau și eu seama de fapt, cum se zice școlărește, ce-am vrut să spun în cartea aceasta și în toate celelalte.

Un lucru vreau să-l spun de la început, și anume că nu e vorba despre o carte care vrea să adauge o treaptă nouă la scrisul meu, o carte care să continue, cum se zicea cu cuvinte potrivite în alt context, „din victorie în victorie spre dezastrul final”, această istorie intimă a scrisului meu. Nu! Melancolia, ca și celelalte cărți ale mele, este o carte independentă, este o carte care nu are o legătură progresivă cu celelalte cărți ale mele. Nu este vârful creației mele sau cel mai important lucru la care am ajuns după zeci de ani de scris.

Este una dintre cărțile mele. Este la fel, într-un fel, ca De ce iubim femeile, ca Frumoasele străine, ca Nostalgia, ca Travesti, ca toate celelalte cărți ale mele, pentru că de fapt cărțile mele nu avansează spre un punct ideal. Nu am învățat nimic din literatură scriind timp de 40 de ani, nu m-am perfecționat, nu! Încă de la început am fost același. Am avut o zonă pe care eu am simțit-o ca fiind a mea, și această zonă am încercat să o explorez, să o cuceresc sau să mă las cucerit de ea cu fiecare carte.

Fiecare carte acoperă un peticel, o porțiune oarecare din această planetă care ni s-a dat, într-un fel, și în afară de care nu am nicio putere și nu știu nimic. Cu fiecare carte a mea am încercat să surprind o parte, un aspect, un nivel uneori, din această lume pe care eu o visez ca fiind coerentă. Poate că nu e.

Pe de altă parte, Melancolia nu are nici vocația bestseller-ului. De-asta sunt puțin stânjenit la aceste lansări. Simt că lansările de acest fel nu sunt potrivite cu specificul acestei cărți. Un bestseller este o carte activă, ca să nu zic agresivă. De cele mai multe ori este agresivă. În orice caz, este o carte activă, o carte care te trage de mânecă, o carte care spune ceva, o carte care te cheamă, care așteaptă un răspuns de la tine. Așteaptă să o cumperi în primul rând.

Melancolia nu are nimic din așa ceva. E o carte pasivă, e o carte retrasă, este o carte care te așteaptă într-un colțișor. Este ca un schit, într-un fel. Nu te trage nimeni de mânecă să intri într-o biserică sau într-un schit. Ea este acolo dacă simți nevoia să intri. Nimeni nu te silește să faci acest lucru, nimeni nici măcar nu pune semne indicatoare.

Dacă în drumurile tale prin lume și prin viață și prin viața ta interioară întâlnești această incintă, într-un fel, și simți nevoia să intri, poate pentru că simți răcoare dinspre ea, sau poate pentru că simți altceva, îți amintește de pântecul din care ai ieșit, atunci poți intra și ești binevenit. Deci este o carte fără voce, o carte tăcută. Într-un fel, este cea mai delicată carte a mea, cea mai gingașă, cea mai lipsită de platoșă, de apărare. Este ea însăși, este ca o ființă pe care o întâlnești într-un colț al lumii, așa cum bunul samaritean l-a găsit pe cel căzut într-un șanț.

Ceea ce această carte cere de la cititor este compasiune, este oblojire, este ocrotire, este empatie. Niciodată o carte a mea n-a cerut mai multă empatie de la publicul său. Cine nu este în stare de această empatie, cine nu dorește cărți de acest fel, care sunt un fel de basme, care sunt un fel de cărți arhetip, să spunem, are infinitatea celorlalte cărți la dispoziție. Nu are de ce să se oprească la cartea mea. Numai cine simte că este în stare de această iubire literară pentru ființa cea mai lipsită de apărare din lume, pentru el sau pentru ea este această carte.

În timpul sesiunii de autografe

Melancolia nu este numai un anti-bestseller, este și o carte simplisimă. Este cea mai simplă carte pe care am scris-o vreodată. Este atât de simplă încât câteodată mi se face și jenă că am publicat-o. Gândiți-vă la Solenoid! Cum mi-ar fi stat mie, după ce am publicat Solenoid, o carte de opt sute și ceva de pagini care este complexitatea însăși – niciodată n-am scris ceva mai complicat, în afară de Orbitor, bineînțeles – cum ar fi fost, așadar, să vin cu încă o carte la fel?

Ar fi fost sadism pentru cititor, iar eu nu sunt sadic. Ajunge un Solenoid! Nu era nevoie de încă unul. Am încercat să scriu prin Melancolia un anti-Solenoid, cartea ce mai contrastivă cu putință. Unde era complexitate, am ales aici simplitatea. Unde era cutremurare, unde era catharsis, sau unde aș fi vrut eu să fie – nu știu dacă mi-a ieșit – aici este delicatețe, este frumusețe, este acea sumă de caracteristici care resping critica literară.

Toți criticii literari care au scris până acum despre Melancolia au fost puțin stânjeniți. Am simțit foarte limpede această stânjeneală, chiar dacă au fost cronici foarte pozitive până în prezent. Critica literară ricoșează din Melancolia ca dintr-o sferă de fildeș. Nu ai de ce să te agăți, nu ai un labirint în care să intri, nu ai nimic pe care să-l decriptezi, nu ai nimic pe care să-l descifrezi, pentru că nu există o criptă, nu există un cifru.

Totul este la vedere. Este ca pe o planetă străină unde găsești niște formațiuni, contruite poate de aliens acum milioane de ani, și nu știi la ce folosesc, nu știi ce înseamnă, nu știi cum arăta fiziologia acelor persoane care au alcătuit acele artifacte, acele mecanisme foarte stranii, acele forme care nu se potrivesc formelor umane.

Cel care a scris această carte – am să vă spun așa și nu eu, n-am să vorbesc despre mine însumi – a fost atent să construiască o lume poetică, așa cum spun foarte bine și Cosmin (Ciotloș) și Ioana (Pârvulescu). Este o lume poetică, nu este o lume prozastică. Insist asupra acestui cuvânt: este o lume poetică.

Critica literară va avea o misiune ingrată cu această carte. Va aluneca pe suprafața ei și va fi foarte greu, dacă nu imposibil, pentru câțiva critici, totuși să spună ceva, să prindă ceva din conținutul ei.”

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.