O undă cerebrală străbate întregul discurs poetic al Ralucăi Faraon din volumul Alchimia memoriei[1], unde, în permanență, realitatea este conectată la un flux de imagini, arome, senzații sau prezențe surprinse într-un cadru evocativ, adesea, fracturat, scurtcircuitat, în desfășurarea lui, de impulsuri onirice sau fantasmatice.
Poeta excelează, dincolo de o anumită supralicitare stilistică a unor construcții poetice, în poeme foarte scurte sau mai lungi în care spiritul de observație, în care se întâlnește realul cu alegoricul, se îmbină cu o reflexivitate ce mizează pe spontaneitate și ludism.
De altfel, întreaga poezie erotică a autoarei se împlinește în ritmuri vesperale, străbătute de un nerv nostalgic și este populată de prezențe, simboluri sau peisaje provenite dintr-un bogat imaginar suprarealist. Iar, uneori, apropierea dintre cei doi îndrăgostiți nu face altceva decât să urmeze și să se supună acelui tumult vertiginos al gândurilor și sentimentelor. Diversele ipostaze ale regăsirii sau distanțării în cuplu sunt proiectate în construcții care sugerează fie un anumit patetism sarcastic, fie un fior metaforic cât se poate de insolit. În relația cu celălalt, îndrăgostita se manifestă când solar, transformând fiecare întâlnire într-un prilej de cunoaștere tainică a celuilalt, când stihial, prin diferitele ipostaze frenetice, oracular-onirice sau extatice, pe care povestea de iubire le-a capătat de-a lungul timpului.
Un anumit scepticism poate fi atenuat prin forța unor construcții plastice, străbătute, cu toate acestea, de o nostalgie crepusculară: „toamna e un zid/ din care se scurg/ îmbrățișări ratate” (Preambul. Varianta sceptică).
Împlinirea în cadrul cuplului, într-o atmosferă sorescian-parabolică, semnifică regăsirea celor doi la câte un capăt crucial, cel al vieții și cel al morții, fapt care conturează o atmosferă tenebros-spectaculară, prielnică menținerii unei tensiuni între cei doi. Este de reținut o imagine de-un expresionsim dionisiac al regăsirii și împlinirii în cadrul cuplului matricial: „la începutul morții stau eu/ sunt prima ei zi/ și mușc din ea cu poftă/ ca un nou-născut/ hulpav de viață/ la capătul ei ești tu/ ultima zi/ cu brațele deschise/ să îmi prinzi ca într-un leagăn/ saltul în uitare” (Septembrie).
Despre o redimensionare a feminității în cheie erotică este parabola sângelui clocotitor, frenetic, dar și întemeietor al unei corporalități subjugate de regimul ispitei și al neînfrînării, care menține vie, într-un registru intens pasional, tensiunea mărturisirii: „sângele tău a creat rana înaintea cuțitului/ sângele tău a făcut șanț în memoria ispitei/ sângele tău a spart cătușele fricii/ și câte ape cuminți/ strânsesem în piele/ și cât pământ se lipise de oase/ ca sângele tău în clocot/ să-mi blesteme acum somnul/ și să mă strige pe nume: femeie!” (***).
Memoria devine un spațiu al identităților fluide, atât umane, cât și poematice, iar părăsirea concretului presupune o dezintegrare obiectuală și corporală destul de intensă: „un cal ți-a furat urma/ aud ca într-un mit/ herghelii stârnind praful/ memoriei colective/ sunt umbra poemului/ nescris/ în care eu nu am nume/ iar tu nu mai ai contur” (***).
O atmosferă destul de încordată în care până și rănile, în mod paradoxal, își găsesc vindecarea printr-o nouă tăiere sau sfâșiere de sine, iar renegările vin ca antidot împotriva lentorii și al uitării: „pentru că rănile sunt naive/ și istoria lor e/ fragilă/ așa că la sfârșit/ când s-a făcut liniște/ când totul a fost renegat/ rana tremură de frig/ și-i cere cuțitului să o vindece” (***).
Legătura tumultuoasă a cuplului de îndrăgostiți este surprinsă parcă într-o dinamică a isteriei, asemănătoare ca atmosferă cu cea din tablourile lui Henri de Toulouse-Lautrec. Cei doi nu acceptă niciun element al supunerii și conviețuiesc în spiritul contariilor, purtând semnele unei lascivități și ale unui spirit de frondă marcat totodată de un iz romantic: „doi cai sălbatici prinși în laț/ ne-am tot zbătut ne-am tot mușcat/ flămânzi după galop prin preerii/ ne-am tot lovit ne-am urgisit/ ne-am încâlcit frâiele-n trup/ suntem închiși- același chin/ ești nebunia mea frumoasă/ prinsă-n căpăstrul altei nopți” (***).
În alchimia memoriei, actul amintirii devine unul al descoperirii unui trecut bogat în experiențe sinestezice ale cunoașterii de sine și a celuilalt în cheia insolitului și a imaginației dionisiace.
[1] Raluca Faraon, Alchimia memoriei, Neuma, Apahida, 2020.
