Cum suntem educați din copilărie de familie și de societate în teroarea de a nu greși, așa suntem educați de religie în teroarea creștinească a vinovăției și mulți dintre noi ajungem adulți suferind de diverse forme ale nemulțumirii de sine. Nu ne placem în raport cu standarde internalizate în timp precum particulele de plastic din mediu pe care le găsesc medicii în sângele omului modern. Dar nemulțumirea de sine e o față a fragilității umane care, ca multe alte lucruri omenești, e și frumoasă și hidoasă.
Poanta probabil stă în echilibrul dintre realitate și așteptări. Pe de altă parte, cum spunea Pavese, sensul de fragilitate implicit într-un atare abandon este și el grăitor pentru un echilibru labil, pentru siguranța precară ce mai degrabă te face să pleci capul și să subînțelegi decât să formulezi – asta în literatură, în artă. În realitatea fiecărei zile nemulțumirea de sine e formulată, subînțeleasă și subîntinsă în tragismul ridicol al vremurilor în care trăim cu capul plecat în telefoane. Cine ne salvează de asta? – nimeni. Sau, mai bine spus, doar noi înșine ne putem salva.
Nu de puține ori funcționăm și nemulțumiți de sine, mânați de datorii morale și piramida lui Maslow, de luni până luni. Însă în momentele de abandon de sine ce facem? Voi ce faceți? La mine funcționează clasica distragere prin micile plăceri, mai mult sau mai puțin vinovate, ale cuvintelor care încep cu C: cafea, carte, creion, creier, chill music, caiet, crimele din frigider cu ceapă și șuncă la ore imbecile, ciocolată, clitoris, chifle cu măsline, cantosuri, catrene și versurile altora, cretina speranță în mai bine și așa mai departe. Dar, în momentele în care nu mai mișc decât din reflex, nu mai ajung la o lansare de carte, nu mai răspund la o invitație la film și mi se pare că doar canapeaua mea e cel mai în siguranță loc din lume, e clar că nu mai merge nimic.
În așa momente funcționează prietenia, care vine și ea când poate și pe unde poate. Uneori de la cine nu te aștepți. În cele din urmă tot singuri ne salvăm de noi înșine, dar când te caută prieteni mai vechi sau mai noi și îți dau din timpul lor, mai-mai că te trezești și te ridici din brațele abandonului în care te izolezi de sine și de oameni.
Gata cu văicăreala! Hai să vă povestesc de o mare plăcere trăită când l-am regăsit săptămâna asta pe Gustave Flaubert în corp epistolar. Știam că nemulțumirea de sine nu apare doar la muritori de rând ca mine, dar când am citit-o la Flaubert tradusă în trânta lui zilnică cu sinele, scrisă cu onestitate și modestie așa cum era – fără personaj, doar structura lui intimă, analiza critică, asceza literară, exigența tot mai mare, chinul de a exprima inexprimabilul în expresia perfectă, m-a izbit valoarea acestei cărți de mi-a căscat inima. Mă nemulțumește că este scandalos de uitată această piesă literară de sine stătătoare – corespondența lui Flaubert. Spunea cineva că o găsește a fi impersonală. Asta doar pentru că nu dezvăluie obiceiuri zilnice, apucăturile exacte, locurile prin care umbla, ce mânca etc. Eu i-am savurat unicitatea și prin asta.
Așa că azi vă trimit un plic de scrisori durduliu, care sper să vă aducă mulțumire și plăcere cel puțin cât mi-au adus mie și doar pentru că Flaubert este artistul care a spus că Rasa gladiatorilor n-a murit, fiecare artist este unul dintre ei. Distrează publicul cu agoniile lui.
Am cules scrisori din volumul Corespondență, Flaubert, adnotată și prezentată de Irina Mavrodin, selecție și traducere de Liliana Alexandrescu-Pavlovici, Editura Univers, 1985, pag. 22, 24, 37, 38, 39, 40, 57, 59, 70, 95, 134, 237, 238, 291, 329, 431, 442.
Către Ernest Chevalier (1831)
(februarie)
Dragă Ernest,
Te rog să-mi răspunzi și să-mi spui dacă vrei să ne asociem ca să scriem povestiri, te rog spune-mi, fiindcă dacă vrei să ne asociem am să-ți trimit caiete pe care am început să le scriu și te-aș ruga să mi le trimiți înapoi, dacă vrei să scrii ceva în ele o să-mi facă mare plăcere. […]
Către acelaşi
(15 ianuarie 1832)
[…] Iau note despre don quijotte și domnul mignot zice că sînt foarte bune. S-a tipărit elogiul meu despre Corneille, cred că amédée l-a dat la tipărit și îți trimit un exemplar. Biliardul a rămas părăsit, nu mai joc teatru pentru că nu eşti tu aici. Duminica în care ai plecat mi s-a părut de zece ori mai lungă decît celelalte. Am uitat să-ți spun că mă apuc de o piesă care o să aibă ca titlu Îndrăgostitul zgîrcit, un îndrăgostit zgîrcit nu vrea să-i dea cadouri iubitei lui și prietenul lui îl păcăleşte. Complimente din partea mea familiei tale, am să-ti spun sfîrșitul piesei mele în altă scrisoare pe care am să ți-o scriu. Convinge-i pe părinții tăi să vină cu tine la Carnaval, pînă atunci tocește la geografie. Am să încep și o istorie a lui Henric 4 Ludovic 13 și Ludovic 14 trebuie să lucrez.
Răspunde-mi, nu uita de Mahieu şi de zgîrcitul păcălit. […]
Către același
(Rouen, 29 august)
[…] cît despre mine lucrez, dragă Ernest, în fiecare zi. Am înaintat la romanul meu despre Isabela de Bavaria pe care l-am dublat de cînd m-am întors din călătoria de la Pont l’Evêque.
[…] Crezi că mă plictisesc în lipsa ta, da, nu te înşeli, și dacă n-aș avea în cap și în vîrful peniței o regină a Franței din veacul al cincisprezecelea aș fi cu totul dezgustat de viață și încă demult un glonț m-ar fi scăpat de această farsă caraghioasă care se numește viața […]
Către același (1841)
Rouen, 10 ianuarie
[…] Îmi spui să-ți scriu care-mi sînt visurile? Nici unul. Perspectivele de viitor? N-am.
Ce vreau să fiu? Nimic, urmînd maxima filozofului care zicea: „Ascunde-ți viața și obiceiurile.” Sînt obosit de visuri, plictisit de proiecte, sătul de a mă gîndi la viitor, iar în ce privește faptul de a fi ceva, am să fiu cît mai puțin posibil. Dar cum măgarul cel mai rîios, cel mai jupuit încă mai are cîteva fire de păr pe piele, cum butoiul cel mai gol tot mai are cîteva picături de vin pe fund, îți răspund, scumpe prietene, că la anul am să studiez nobila meserie pe care ai s-o profesezi tu în curînd, am să urmez dreptul, adăugîndu-i un al patrulea an ca să strălucesc cu titlul de Doctor, ut gradu doctoris illuminatus sim! După care se poate întîmpla să plec să mă fac turc în Turcia, sau catîrgiu în Spania, sau cămilar în Egipt! [..]
Către sora sa Caroline
(Paris, iulie sau august)
[…] Sînt atît de agasat încît trebuie să răsuflu puțin scriindu-vă. Îmi fixez definitiv examenul pe vinerea vitoare, vreau să termin cît mai repede, nu mai pot s-o duc așa multă vreme; aș sfîrși prin a cădea într-o stare de idioție sau de furie.
[..] Nu trebuie să te gîndești la nimic bun sau plăcut atunci cînd te pregătești pentru examen: îmi reproşez că pierd timpul de cîte ori deschid fereastra ca să mă uit la stele (fiindcă e acuma un frumos clar de lună) și ca să mă distrez un pic. Închipuie-ți că de cînd te-am părăsit n-am citit un rînd în franceză, nici măcar șase versuri nenorocite, nici o frază cumsecade. Instilutele sînt scrise în latină iar Codul civil în ceva și mai puțin franțuzesc. […]
Către Ernest Chevalier (1841)
(Rouen,) vineri, 31 decembrie, ora trei după-amiază
[…] Mîine am să fiu singur, singur cuc, și cum nu vreau să încep anul uitîndu-mă la jucărele, făcînd urări și vizite, am să mă scol ca de obicei la patru, am să traduc din Homer și am să fumez la fereastră privind luna cum sclipește pe acoperișurile caselor din față și n-am să ies toată ziua!! Și n-am să fac nici o vizită! Cu atît mai rău pentru cine s-o supăra, nu mă duc nicăieri, nu văd pe nimeni și nu mă vede nimeni: comisarul de poliție îmi ignoră existența, aș vrea să fie și mai puțin cunoscută, aşa cum spune înțeleptul antic:
„Ascunde-ți viața și înfrînează-te.” De aceea se zice că n-am dreptate, că ar trebui să mă duc în lume, că sînt un original, un urs, un tînăr cum nu se află mulți, am desigur obiceiuri infame, bîntui cafenelele și cîrciumile etc…, asta-i părerea burghezilor despre mine. […]
Către Ernest Chevalier (1842)
(Rouen, 24 februarie)
[…] Am fost sîmbătă la bal mascat, în haine de burghez, cu cizme de lac etc…, am luat supeul cu Orlovski și cu două dame, cuceririle mele, nu ale lui Orlovski. Le-am acostat, le-am luat cu mine și le-am tratat; sînt două prietene, cocote întreținute de aristocrația din Rouen. Am s-o cultiv pe una din ele pentru spiritul ei și ca studiu al inimii omenești: trebuie să ne obişnuim să nu vedem în cei din jurul nostru decît cărți, omul cu judecată îi studiază, îi compară și face din toate o sinteză pentru folosul lui; lumea nu e decît un clavecin pentru adevăratul artist, lui îi e dat să-i smulgă sunete care să încînte sau să stîrneaseă fiori de gheață. Societatea bună și cea proastă trebuiesc amîndouă studiate, adevărul este în tot, trebuie să înțelegem orice lucru și să nu blamăm nimic, asta-i calea ca să știi multe și să fii calm, și înseamnă ceva să fii calm, înseamnă să fii aproape fericit. […]
Către Louise Colet (1846)
Miercuri seara, 16 august
[…] E suficient oare să fii prada unui sentiment ca să-l și exprimi? A scris vreodată un bețiv cîntece de chef? Nu trebuie întotdeauna să crezi că simțirea e totul. În arte, ea nu-i nimic fără formă. […]
Către Loiuse Colet
(Croisset,) joi seara (17 septembrie)
[…] La cincisprezece ani aveam cu siguranță mai multă imaginație decît acum.
Pe măsură ce înaintez, pierd din vervă, din originalitate ceea ce cîștig poate în priceperea critică și în gust. Tare mă tem că voi ajunge să nu mai îndrăznesc să scriu un rînd. Patima perfecțiunii te face să deteşti chiar ceea ce se apropie de ea. […]
Către Louise Colet (1847)
(Croisset,) vineri la miezul nopții
[…] Devin din ce în ce mai sumbru, din ce în ce mai acru și mai arțăgos. Sînt insuportabil, o simt. Totul mă rănește și mă ofensează; aș avea nevoie să părăsesc totul, să mă duc să trăiesc în altă parte, să trag în piept o gură bună de aer. Mi-ar trebui bătaia vîntului. Am nevoie să văd pomi cu coama lungă și să călăresc pe un drum de țară din Asia, în plin soare, într-o lumină roșie. Așa cum te speli fără să fii murdar, mi-ar fi de folos o mare baie interioară. Crezi că-mi plac mult studiul și arta fiindcă mă ocup de ele.
Dacă m-aș cerceta bine, poate că n-aș descoperi în asta decît obișnuința. Cred în eternitatea unui singur lucru, în aceea a iluziei, care adevăratul adevăr. Toate celelalte nu sînt decît relative. […]
Către Louise Colet (1851)
(Croisset) În noaptea de joi, ora 1 (sfîrșit de octombrie)
[…] Mă socoteşti fără suflet, ori cel puțin egoist, gîndindu-mă doar la mine, iubindu-mă doar pe mine. Nu mai mult ca alții, să știi: mai puțin poate, dacă ar fi îngăduit să mă laud singur. Îmi vei acorda totuși meritul de a fi adevărat. Simt poate mai mult decît spun, căci mi-am surghiunit în stiluł meu orice emfază; stă acolo și nu mișcă. Nimeni nu poate face nimic decît pe măsura lui. Nu un bărbat îmbătrînit ca mine în toate excesele singurătății, nervos pînă la leșin, tulburat de patimi înfrînate, plin de îndoieli dinăuntru și din afară, nu pe acela trebuia să-l iubești.
[…] „Ce înseamnă datoria? Cerința fiecărei zile“, a zis Goethe. Supune-te acestei cerințe, și vei avea inima împăcată, la viața mai de sus, urcă-te pe un turn (chiar dacă i-ar crăpa temelia, silește-te să crezi că-i solidă); atunci n-ai să mai vezi decît eterul albastru, jur împrejurul tău. Cînd nu va fi albastru, va fi ceață; ce are a face, dacă totul dispare înecat într-un abur calm. Trebuie să stimezi o femeie ca să-i scrii asemenea lucru.
Mă frămînt, mă scarpin. Romanul meu se pune greu în mișcare. Am abcese de stil și fraza mă mănâncă fără rezultat. Ce vîslă grea e pana de scris, iar ideea ce curent puternic, atunci cînd trebuie s-o despici! Mă necăjesc atîta cu treaba asta încît mă distrează. Am petrecut astăzi o zi bună, cu fereastra deschisă, cu soarele pe rîu și în cea mai mare seninătate din lume. Am scris o pagină, am schițat alte trei. Sper ca peste vreo cincisprezece zile să meargă; dar culoarea cu care lucrez e atît de nouă pentru mine încît casc ochii mari. […]
Către Loiuse Colet (1852)
(Croisset,) marți, miezul nopții,
(2 noiembrie)
[…] Recitesc acum, seara în pat (l-am părăsit puțin pe Plutarh), întregul Molière.
Ce stil! dar ce om diferit, era Shakespeare! Orice s-ar spune, există în Molière un ce burghez. El e întotdeauna pentru majorități, în vreme ce marele William nu-i pentru nimeni. Lucrul merge foarte încet; îndur uneori adevărate chinuri ca să scriu fraza cea mai simplă.[…]
Către Louis Bouilhet (1855)
(Croisset,) noaptea de miercuri
(6 iunie)
[…] Ai dreptate, bietul și dragul meu prieten, să mă invidiezi pentru copaci, pentru malul apei și pentru grădină, e splendid aici! Aveam ieri plămânii obosiți tot adulmecînd parfumul liliecilor, iar astă-seară, pe rîu, peştii săltau cu zburdălnicii de necrezut, ca niște burghezi poftiți să ia ceaiul la prefectură.
[…] Înaintez foarte încet. Mă chinui ca un cîine. Mi se întîmplă să tai, la capătul a cinci sau șase pagini, fraze care mi-au luat zile întregi. Mi-e imposibil să văd efectul vreuneia înainte de a fi terminată, finisată, șlefuită. E un mod de a lucra inept! dar ce să fac? Am convingerea că cele mai bune lucruri în sine sînt cele pe care le șterg.
Nu ajungi la efect decît prin negarea exuberanței. Și tocmai asta mă încîntă, exuberanța […]
Către Domnişoara Leroyer de Chantepie (1859)
(Rouen, 8 octombrie)
[…] A apărut un lucru magnific: Legenda secolelor de Hugo. Niciodată acest poet colosal nu s-a ridicat atît de sus. Dumitale, care iubești idealul și care îl simți, îți recomand istoriile cavalereşti din volumul întîi. Ce entuziasm, cîtă forță și ce limbă! Te apucă disperarea să scrii după un astfel de om. Citeşte și hrăneşte-te cu asta, căci e ceva frumos și plin de sănătate.
Sînt sigur că publicul va rămîne indiferent la această colecție de capodopere! Nivelul lui moral e astăzi atît de jos! Lumea se gîndește la cauciuc, la căile ferate, la expoziții etc., la toate lucrurile gospodărești și confortabile; dar poezia, idealul, Arta, marile elanuri și nobilele discursuri, haida de!
Cît despre lucruri elevate, citește scrierile lui Renan. […]
Către Domnișoara Leroyer de Chantepie (1864)
Croisset, 11 mai
[…] În septembrie trecut m-am apucat, după multe ezitări, de un mare roman care o să-mi ceară ani de zile și al cărui subiect nu-mi place deloc. Am în față un munte de urcat și îmi simt gleznele obosite și pieptul îngust. Îmbătrînesc. Îmi pierd entuziasmul și încrederea în mine însumi, calitate fără de care nu faci nimic bun. […]
Către Doamna Brainne (1879)
(Croisset, ianuarie, înainte 25)
[..] Cît despre vreo slujbă, vreo funcție, dragă prietenă, niciodată! niciodată! niciodată! Am refuzat una pe care mi-o oferea amicul meu Bardoux. Ca și Crucea de ofițer pe care vroia, tot aşa, să mi-o dăruiască. În cel mai rău caz se poate trăi într-un han cu 1500 de franci anual. Asta am să și fac, mai curînd decît să primesc o centimă de la Buget.
Nu știi următoarea axiomă (care-i de mine): „Onorurile dezonorează, titlul degradează, funcția abrutizează”. Și de altfel sînt eu capabil să îndeplinesc o slujbă, oricare ar fi ea? Chiar de-a doua zi m-ar da afară pentru insolență și nesupunere. Nefericirea nu mă face mai suplu, din contră! Sînt, mai mult ca oricînd, de un idealism frenetic și decis să mor de foame și de turbare mai degrabă decît să fac cea mai măruntă concesie. […]
Către Doamna Marguerite Charpentier (1880)
Marți (ianuarie)
[…] Îi cer soțului dumitale, ca pe un serviciu personal, să tipărească acum, adică înainte de luna aprilie, volumul de versuri al lui Guy de Maupassant. Asta i-ar folosi sus-zisului tînăr pentru acceptarea unei mici piese de-a lui la Théâtre des Français. Insist. Numitul Maupassant are mult, chiar foarte mult talent. O afirm eu și cred că mă pricep. Versurile lui nu sînt plicticoase, un prim punct cîștigat pentru public – și e poet, fără stele și fără păsărele. Pe scurt, este discipolul meu si îl iubesc ca pe un fiu. […]
