Dacă paharul ar fi viu ce ar zice când un val de bule din cola se sparge cu entuziasm de corpul său — s-ar văita de eritem și mâncărimi ori s-ar prăpădi de râs în gâdilici? Ca paharul din stânga mea nici eu nu am avut zile nici frumoase, nici calme, doar amorțite și leoarcă de ploaie și cafea. Mi-am tras viața din neliniști care ba m-au iritat, ba m-au încântat.
Așa se începe ceva de scris când habar nu ai ce să scrii? Când nici nu știi ce stare ai și te-ai tot întors de pe o parte pe alta între pereții interiori privind din ce în ce mai scurt în afară.
Sper că voi sunteți vioi sau măcar relaxați. Vă rog să vă lungiți oasele ca oamenii la siestă și să vă lărgiți pupilele ca pisicile când sunt curioase de ceva ce mișcă. Vă trimit iar niște scrisori cât se poate de vii, în care dialogul ce descoperă poveștile complicate ale minții, cele febrile ale corpului sau cele calde ale inimii nu este un exercițiu de stil (nu că nu ar fi estetic), este o ecografie ce ilustrează evoluția unei lungi prietenii.
Da, ați putea spune:„ Iar despre prietenie, Gabriela?”, iar eu aș putea spune: „Nu numai!”— și despre încredere, despre intimitate, despre plăcere, despre vulnerabilitate și diverse alte lucruri care ne dezorganizează sufletește.
Ca să poți ajunge la intimitate îți este necesară încrederea — chestia aia care se construiește în timp, greoi, devenind o structură necesară și fragilă. Cam cum lucrează dragii noștri compatrioți contemporani la un proiect de doi ani vreo cinci sau șapte ani (poduri, autostrăzi, mai sunt necesare exemple?) și rezultă o construcție care prezintă riscuri sau cedează la prima încercare mai grea purtată de un tir pasager prin viață. Încrederea se poate prăbuși dintr-o singură lovitură puternică sau prin micro-traumele unor dezamăgiri mici, dar care repetate la infinit lezează însăși structura.
Dacă ar exista o mașină care să radiografieze suflete, îmi imaginez că s-ar umple norii de date cu amprenta digitală a zeci, poate sute de linii albe. Probabil radiografia fiecărui suflet ar arăta microfisurile încrederii abuzate precum poza scheletului unui copil bătut zilnic până în adolescență, când capătă destulă dezamăgire încât să aibă încredere doar în el (sau nici atât).
(Și în numele vulnerabilității se comit fapte aiurea între oameni. Chiar cei mai agresivi dintre ei fac roluri de Oscar în ipostaza de victimă fără ca măcar să realizeze actul în sine și mica valoare a marilor valori pe care doar le vorbesc cu emfază.)
Dar întotdeauna sau, mai bine spus, de cele mai multe ori există acea parte bună a lucrurilor, nu-i așa? Continuând exercițiul de imaginație, scheletul plin de microfisuri odată radiografiat – se vede – se umple de lumină. Prin fiecare fisură picură lumina faptului că știi ce ai și de unde. Tratament? Există, da. E tocmai încrederea. Să faci mici exerciții zilnice de încredere. Probabil se numește iertare în unele teorii.
Dar dacă ierți nu înseamnă că este musai să te întorci la abuzatori. Eu nu cred că există oameni (perfect) răi și (perfect) buni, niciunul nu suntem nici, nici, însă există oameni incompatibili. Sau compatibili doar la un moment dat. Oamenii evoluează diferit și mai ales în ritmuri diferite. Pe fondul desincronizării apar și mai multe microfisuri dacă rămâi în continuare într-un raport intim sau de prietenie cu cineva incompatibil. Și cu toate astea oamenii rămân ani de-a rândul sau chiar o viață în tot soiul de prietenii, căsnicii etc. Ca și cum relațiile sunt precum hainele acelea vechi care ne știu formele și s-au lăbărțat cât să avem spațiu și iluzia confortului. În fapt acel spațiu lăbărțat este o prăpastie între minte și corp pe care celălalt nici nu le mai vede în forma eului tău prezent. Acel spațiu lăbărțat devine un os lung numai bun pentru alte microfisuri. Dar ce mare bucurie e dacă ai norocul de măcar un om cu care te poți însoți într-o călătorie peste ani, în care să ai încredere cât să poți fi tu însuți indiferent de starea sau perioada pe care o traversezi. Iar voluptatea bucuriei vine când lucrul acesta se întâmplă și în sens invers, când și celălat îți este deschis, nu doar martor ocazional. Căci vorba aia – și în prietenie – it takes two to tango.
Iertați-mă, sper că nu v-am adormit, revin la scrisorile unei prietenii care vă vor prinde precum un roman, chiar e recomandat să fie citit nu pe sărite, căci are un fir epic arcuit în timpul unui secol ilustrat cu toate frământările postbelice și proiecția în spiritul societății, a lumii literare, a vieții de zi cu zi. Scrisorile dintre criticul și istoricul literar (poet și eseist de asemenea) Ion Negoițescu și dramaturgul Radu Stanca (regizor, poet și eseist) sunt o fotografie cu lumina și contrastul complementar ideal din care, cum spune chiar Negoițescu, se degajă optimismul prin faptul că, în mai multe rânduri, după diferite încercări dureroase sau penibile, vezi gândul cum poate birui.
Cu prietenie nepricepută,
G.
Am cules scrisori din volumul Un roman epistolar/ I. Negoițescu, Radu Stanca, ediție integrală, Editura Polirom 2022, pag. 32, 33, 35, 36, 111, 112,113, 114, 115, 116, 117, 259, 260, 261, 402, 403, 407, 408.
(scrisoare nedatată, probabil 11-12 noiembrie 1945)
Dragă Negoițescu,
Rândurile tale m-au surprins într-o depresiune sufletească din acele pe care tu le atribuiai unor „scurgeri” interioare periodice și care, după ce multe din vechile mele obiceiuri m-au părăsit, continuă să mă viziteze la intervale regulate. N-aş spune că e tocmai o deznădejde, dar în orice caz o descurajare, starea pe care o încerc şi de astă dată cu voluptatea uriaşă a unei autoflagelări mistice. Ți-am invidiat, aşadar, încă o dată harul pe care îl ai de a trăi totul pe plan literar (și nu vreau să spun „de literatură”), adică de a te putea distanța de tine însuți şi de a-ți parcurge sentimentele într-un examen sever, niciodată infructuos, întotdeauna plin de optimism şi de curaj. Negativismului meu originar, instabilității mele sufleteşti, iritabilității ce mă duce la izbucniri pe care, pe măsură ce le desfăşur, le și regret imediat, nu-i pot opune nici măcar certitudinea unei chemări literare fecunde.

Dacă scriu, e pentru că sunt un literat „de ore libere” și pentru că horoscopului meu, cu opoziții atât de rău prevestitoare, trebuie să-i consacru un paleativ care putea fi tot atât de bine un salt gimnastic, un potpuriu de saxofon, după cum e uneori un „poem”.
N-aş muri, de n-aş scrie, și toată calitatea scrisului meu (nu zâmbi!) se menține la planul „remarcabilului”, deși străduiesc uneori ambițiile spre operă realizată. E și în această înclinare, care e suficient de mare ca să mă dezorganizeze sufletește, dar nu atât de mare ca să poată fi o adevărată „chemare”, o mică tragedie pe care — ştiind-o numai a mea — o înmulțesc în tot atâtea oglinzi câte rânduri aştern. Ce fericit trebuie să fii tu, când uneori, în intimitate, îți dai seama că ai un talent atât de viguros şi ce neînsemnate trebuie să ți se pară în astfel de clipe toate celelalte necazuri zilnice pe care, ca orice om, le ai! Dar eu? Necunoscând niciodată certitudinile acestea, ajung adesea să pun la îndoială până şi aprecierile favorabile pe care uneori le făceai nenorocitelor mele producții și să le atribui, exclusiv, instinctului tău de prietenie, care îți e atât de înrădăcinat încât te poate pândi din când în când, făcându-ți câte o festă. Sigur, ai un instinct al prieteniei cum n-am mai întâlnit încă; pălesc aproape.
De ce, aşadar, să nu-ți împărtășesc sincer această îngrozitoare bănuială care m-a ros tot timpul şi pe care, ori de câte ori te vedeam prețuind una din prostiile mele, o simțeam urcându-mi-se, ca un nod, în gâtlej? Că niciodată nu ți-am reproșat-o, se datorește, poate, lașității mele, sigur, plăcerii pe care o simțeam complăcându-mă in elogiile tale. O fac acum, retrospectiv, şi-ți îngădui, dacă vrei, să o atribui chiar şi depresiunii sufletești momentane. Ai atribui-o chiar și dacă aș încerca să te dezbăr inițial de gândul că i se datorește ei. Dar şi aşa, oricum ar fi, trebuie să recunosc că împrejurarea de a te fi întâlnit în mica mea aventură literară şi de a fi putut înjgheba împreună această uriașă capodoperă a vieții mele care se numește „prietenia cu tine” nu puțin lucru. De aceea, iartă-mi mizerabila melancolie şi nu-ți bate capul cu o tristețe a mea, căci nu merită, deși, de la risipirea voastră şi mai ales de la plecarea ta, e absolut (crede -mă!) cronică.
Marea artă a vieții e nu aceea de a accepta moartea, cum cred stoicii, ci tocmai aceea de a accepta viața, aşa cum e: adică de a te resemna. Or eu sunt pe un drum bun. Doamne ferește, să nu crezi că mă scald într-o baie de pesimism. E cu totul altceva şi, cum vezi, nu mă sfiesc să dau cezarului ce e al cezarului şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu.
Am ascultat, da, Requiemul lui Mozart, deși la fața locului, totuși de departe, de lângă tine, de pe amvonul de pe care prietenia, simpla amiciție, își depăşește puțin marginile, împrumutând câte ceva din sublimitățile iubirii, în ceea ce are ea mai abstract, mai pur, câte ceva, dacă vrei, din congruențele unei nunți în spirit. Să nu te miri că îți vorbesc astfel şi nici să nu te silești să-mi răspunzi pe același subiect. Scrisoarea aceasta e mai mult un hors-concours al meu şi nimeni nu i-ar putea întreține atmosfera din care s-a născut. De aceea așaz-o lângă celelalte (dacă le mai păstrezi) cu o sfințenie oarecare. O merită.
[…]
Pe ziua de 9 decembrie e vorba de șezătoare literară aici, în cadrul ziarului local Curierul, al cărui secretar de redacție e acum Postolache. E vorba să fie ținută cu concursul Sburătorului și al Cercului Literar. De la Buc. ar veni Ioana, Monica, Aderca, Sanda Movilă, Petrașincu, iar de la noi tu, eu, Regman, Doinaş, Petroiu, Jacquier. Ar fi un bun prilej de întâlnire. Tu ar urma, conform programului, fie să citești proză, fie să faci prezentarea scriitorilor. În fine, nu atât șezătoarea contează, cât faptul de a ne strânge cu toții.
Nu știu dacă ai întâlnit-o pe sora mea. Ți-am trimis cu ea câteva reviste și, dacă găsesc vreo ocazie, îți voi mai trimite. În cursul săptămânii viitoare noi așteptăm aici sosirea fratelui meu din străinătate. După acest reviriment voi merge și eu să văd Clujul. Până atunci rămân
al tău,
Radu Stanca
Cluj, 24 noiembrie 1945
Dragă Radule,
iartă-mă dacă scrisorii tale, pe care am desfăcut-o de-abia după ce am sosit în Cluj, îi răspund în primul rând în critic, mulțumindu-ți pentru un document neprețuit, fiindcă, pe lângă faptul de a te exprima într-un moment de criză şi îndoială, elocvente pentru temperamentul tău, această scrisoare e și o admirabilă pagină epistolară. Eu, în scrisorile mele, sunt chiar prin voință neartist, căci mi-e teamă de poză. Deliciul pe care îl am în jocul cu adjectivele, când compun un studiu critic, îmi pare că nu mi-l pot permite aici, deși fraza mea critică nu mă exprimă mai puțin adevărat ca acest stil direct, uneori monstruos de neglijent, al epistolei. Ca să fiu sincer de tot (tu pari a avea în această privință o teamă!), îți răspund că nu te pot asigura eu însumi de obiectivitatea aprecierilor mele critice pe marginea operei tale. Unde se amestecă prietenia cu profesiunea, nu pot preciza. Totuşi eu am o mai mare încredere în gustul meu, care, chiar dacă e pigmentat de otrava dulce a prieteniei, nu poate fi înjosit la erori care să te arunce pe tine în deznădejdea îndoielii. Prea merg la sigur de obicei, când degust o operă literară, pentru ca să greșesc atât de profund când îmi judec prietenul artist. Eu cred mai degrabă că prietenia noastră nu a pornit din date sentimentale, ci tocmai dintr-o prețuire artistică. Cred că, dacă nu te-aș prețui artistic atât de mult, nu mi-ai fi un prieten atât de necesar şi atat de puternic înfipt în conștiința mea. Deseori am stat în meditație cu privire la prietenia noastră şi am surprins focul ei cel mai adânc, în arderea lui cea mai pură: era o flacără care consuma numai lemn sfânt, al prețuirii noastre artistice comune. Eu am impresia, când scriu aceste rânduri, că nu sunt purtat de aripa niciunei amăgiri ideale, ci că exprim adevărul în sâmburele Său. Ceea ce ne face asemănători (pe noi din Cerc) romanticilor germani, adică mai precis grupului surprins de cartea admirabilă a Ricardei Huch, e ironia noastră, dar şi mai accentuată, căci la noi nu e numai ironia față de lume, ci ironia față de noi înşine, teribilă, devoratoare, dar și delicioasă. De pildă acest Regman, atât de dizolvant, care îți rupe orice fulg nou care vrea să se facă aripă! Sau adu-ți aminte atâtea clipe ale plimbărilor noastre pe Harteneck, prin parc sau pe Fingerling, când în sublimul nostru orgoliu ne râdeam de noi și mușcam cu plăcere rară, perversă, chiar din acel orgoliu!
Te aștept pe curând
I. Negoițescu
P.S. I-am dat Critis personal lui Buteanu. Un amănunt: în seara dinainte de a pleca din Sibiu, adică marți, i-am cetit doamnei Gălan comedia ta. Nu numai că eu m-am amuzat și critic, și profan, dar toți care ascultau (o doamnă de 60 de ani, o doamnă de 30 de ani, un tânăr de 17 ani și un copil de 12 ani) şi-au petrecut admirabil, cu toate că poți să-ți închipui calitatea detestabilă a lecturii mele. După cortina ultimului act, am avut cu doamna Gălan un colocviu asupra darurilor tale artistice şi apoi somnul… P.S. II La radio am ascultat un concert pentru vioară și orchestră de Schumann, pe care nu numai că nu-l auzisem încă, dar nici nu-l bănuisem în frumusețea lui fragedă, proaspătă.
La revedere.
Te aştept pe curând,
I. Negoițescu
Cluj, 25 martie 1947
Dragă Radule,
aceasta este ultima scrisoare din Cluj. Peste puține zile pornesc la București — cu gândul de a rămâne acolo dacă nu voi reuși să obțin bursă pentru Paris. Am conștiința că se termină ceva şi începe ceva. Experiența acestor aproape doi ani la Cluj a fost într-un fel extraordinară, căci — într-un rapid proces de criză — am reuşit să fac să reînvie pentru mine epoca foarte confuză de dinainte de 1940, încât perioada de la Sibiu s-a înconjurat rotund de aceeași atmosferă. Lucrul e important fiindcă mi-a devenit clară nu numai vieața mea trecută legată de acest oraș, dar prin ea chiar extraordinara perioadă din Sibiu a câștigat o semnificație specială.
Dacă Sibiul mi-a fost fecund prin ceea ce a împlinit în mine, Clujul – în cele două ipostaze ale lui, în fond continuative – a însemnat o criză puternic provocată, un dezechilibru în care am intrat ca pentru o nemaipomenită încercare. Clujul e dezvăluirea fondului meu anarhic, în vreme ce evaziunea de la Sibiu mi-a arătat sensul împlinirii, al construcției. Şi nu poate fi o simplă întâmplare că, in acest climat de criză, care – repet – continuă timpul de dinainte de 1940, în această pornire anarhică a mea, am distrus tot ce mă lega de trecut, tot ce nu era esența pură a experienței sibiene. Cred că, sub o fatalitate, agitația relațiilor noastre din ultima vreme a fost, cel puțin în privința mea, încă un semn al crizei puternice prin care am trecut.
Asadar, ca dintr-o pornire oarbă, am distrus totul și nu a rămas pentru mine decât, ca un rod nepieritor al vieții mele la Sibiu, prietenia noastră. Pot să o spun cu toată certitudinea acum, că adevărul e că niciodată nu te-am simțit mai aproape de mine ca în rătăcirea diferendului nostru recent.
Şi nu mai îmi fac nici iluzii în ce privește modul iubirii mele: în adevăr, un egotist fără scăpare, eu iubesc în tine imaginea mea, în tine mă recunosc într-o posibilitate echilibrată. Cu cât mă iubesc cu mai multă furie, cu atât te iubesc mai mult, simt că fără tine, care ești singura mea certitudine, totul se sfărâmă în mine.
Iată de ce cât timp m-am îndoit de tine nu a fost un sentiment de şovăială față de personalitatea ta obiectivă, cât criza mea, îndoiala cufundată în imaginea mea; nu dacă am fost îngrijorat până la spaimă la ideea că felul meu de a gândi și a simți pe plan spiritual e altfel, fiindcă altfel mi-e structura, adică un semn al dezechilibrului, un anumit daltonism. În acest sens tu îmi dai certitudinea, liniştea, sensul, căci tu ești singurul echilibrat care gândești ca mine. În tine, modelul tău ce mi-e pururi viu, pot să verific normalitatea superioară a propriei mele gândiri.
E totul încă prea proaspăt spre a putea descrie cum am distrus, în acest ultim timp, toate legăturile mele, cu câtă indicibilă patimă am abolit nu numai în afară de mine, dar — ceea ce e important — în mine aceste legături care nu mai corespund unui om ce a trecut printr-o atât de răscolitoare criză, spre a lăsa să apară și mai pură, în întreaga ei semnificație, unica noastră prietenie.
Înainte de 1940, aici, eu m-am format numai prin cultură, prin suprarealismul trăit ca criză, iar în 1945-1947, din nou în Cluj, am continuat acea formare de cultură, de astă dată într-o criză de răsturnare față de prima, prin Shakespeare și Goethe, prin gustul tragicului și al sublimului. Ceea ce e atât de curios: perioada schilleriană a prieteniei noastre la Sibiu a fost constructivă, născută dintr-un ferment creator adânc, originar, în timp ce incubația mea shakespearian-goetheană de acum, tragicul și sublimul în care m-am învăluit cu coaja culturii au fost sub semnul anarhiei, al răsturnării lumii dimprejurul meu. Eu am devenit liber de tot ceea ce am învățat, de tot ceea ce mediul mi-a impus, spre a putea trăi sensul cel mai personal al destinului meu.
Ca să îți dai seama cât de aproape mi-ai fost în acest timp, e de ajuns să-ți spun că — spre deosebire de restul corespondenței noastre — nu mă gândeam niciun moment să-ți dau informații despre ceea ce lucrez, despre activitatea mea intelectuală, ci — fără să pot aşterne pe hârtie, căci totul era prea proaspăt, prea crud — îți scriam mereu în minte mesagii în care dam drumul spre tine țipetelor mele de durere din această perioadă. În fiecare moment erai în fața mea, simțeam cum mă privești, cum în adevăr iei parte la ceea ce mi se întâmplă. Și prin tine, un eu ideal mă privea, eu mă priveam prin ochii modelului meu suprem.
Niciodată nu cred că m-am iubit mai chinuitor ca acum şi niciodată deci nu am simțit mai adâncă dorință să-ți spun că te iubesc. Mă învârt în acest sublim cerc vicios ca un nebun şi, dacă cuvintele mele nu sunt în stare să-l exprime, trece prin mine ca un fluviu delirul. Acum plec din Cluj, deoarece trebuie neapărat să-mi depășesc criza; altfel aș fi pierdut. Când mă gândesc la ceea ce mi s-a întâmplat demult și ceea ce mi se întâmplă acum în Cluj, când îmi amintesc perioada luminoasă de la Sibiu, nu pot să nu atribui o influență magică însuși locului geografic, oraşului. Și liniştea mea nu va veni decât atunci când voi găsi oraşul magic favorabil, în care să mă pot opri ca în patria mea firească. În acest sens, nu încape îndoială, Bucureștiul e doar un scurt popas.
Îți voi scrie îndată ce voi avea noua adresă, așa că așteaptă până atunci cu răspunsul.
I. Negoițescu
Cluj, 3 aprilie 1947
Dragă Radule,
plecarea mea la București s-a amânat până în săptămâna de după Paști — așa că până atunci aș mai putea primi de la tine un rând trimis de urgență. Din câte îmi scrie fratele tău — excepționalul frate care ți-a răpit pare-se toată morga seninătății senzuale —, vei porni şi tu spre București după sărbători. Încât e posibil să ne revedem în curând. Nu știu ce va fi cu bursa mea la Paris, deși speranțele mele sunt vii şi neamenințate, dar, în tot cazul, în mai şi iunie voi fi în București, în căutarea noilor orizonturi.
Duc cu mine și volumul I asupra poeților români, ce conține „Eminescu” partea I, „Macedonski”, „Bacovia” şi „Blaga” (ultima-mi producție). Al doilea volum, ce sper să lucrez la vară, va cuprinde pe „Eminescu”, partea 2-a, „Arghezi”, „Philippide”, „Barbu”, „Adrian Maniu”, „Camil Baltazar”. De abia al 3-lea volum se va ocupa de „poezia română de la începuturi până azi”, studiu unitar precedat de „Teoria poeziei” și urmat de „Antologie”. Cele trei volume sunt necesitate de faptul că ele sunt tot atâtea etape ale evoluției mele critice… Trebuie să treacă de la mine acest pahar, care a fost depășit de preocupările mele din ultimul timp.
Sper, aşadar, să primesc încă o veste de la tine și apoi să te revăd în carne şi oase. Cred că ne va fi de mare folos contactul comun cu Bucureștiul. Visul cel mare, însă, e un Paris comun (Paris, știi bine, din lipsă de altceva! După ce am văzut L’Eternel Retour, nu doresc de fel oraşul lui Cocteau, dacă e al lui Cocteau…)
La revedere,
I. Negoițescu,
- P.S. Thierry Maulnier, făcând cronică dramatică asupra Electrei americanului, e de exact părerea noastră de acum doi ani!
- P.S. Dacă se poate, anunță pe Wolf că am amânat plecarea și să-mi scrie urgent — dacă ține — ca să am timp să primesc mesagiul lui.
Sibiu, 10 aprilie 1947
Dragă Nego,
Aştept cu nerăbdare clipa revederii noastre. Nu ştiu însă dacă aceasta va fi îndată după Paști. O teribilă dezordine financiară şi sufletească, apoi — mai ales — faptul că mama e suferindă împiedică deocamdată voiajul meu. Nădăjduiesc totuși ca să descind încă în primăvara aceasta în capitală. Mă bucur nespus că sediul meu viitor va fi şi al tău și sunt convins că aceasta nu va fi lipsit de însemnătate pentru noi.
De asemenea mă bucur de cele ce-mi scrii referitor la primul tău volum de critică. Cred că ar trebui să încerci imediat să-l tipărești.
Oare „Fundațiile”, cu oarecare insistență, nu ar putea fi expugnate? Văd că îi tipăresc un volum lui Ioanichie!?!
Evident, nutresc şi eu uneori speranțele unei plecări în străinătate. Nu prea des însă. Visurile mi se par îndepărtate.
Cu Wolf nu m-am văzut în ultimul timp aproape deloc. A ținut o conferință despre Das Schicksal in der deutschen Dichtung der Gegenwart , la care însă nu am luat parte, fiind răcit.
Se spune că s-ar fi ocupat insistent de Franz Werfel, tratând în schimb cu mare dispreț pe Weinheber… Am de la el o ultimă comedie, Das Spiel der Herzogin, pe care abia acum încep să o citesc. În ultimul timp am consumat mult Hebbel – de ale cărui juste proporții îmi dau seama doar acum. Ai citit sau răsfoit vreodată Jurnalul lui?
Ei bine, e conținută în el atâta „materie primă”, încât e o lectură imediat utilă oricărui critic literar. Observațiile lui despre teatru sunt cel puțin excepționale. Cotruş, care a trecut pe aici, mi-a dat informații despre Cluj.
Cred într-adevăr că nu mai e nimic de făcut în acest oraş-mormânt. Întoarcerea la Cluj nu a coincis cu un pas înainte.
De aceea, eliberarea celor ce vor să îl depăşească e absolut necesară. Prefer Sibiul, unde cel puțin am continua sensație a provizoratului unui Cluj în care aș avea impresia că mă închid definitiv. Adaugă şi poezia neschimbată a Sibiului şi vei înțelege lipsa mea de tentație clujeană.
Aşadar: pe curând, la București!
Al tău,
Radu Stanca
PS. În ultimul timp la radio am ascultat consecutiv Tasso, Egmont şi Faust.
București, 30 aprilie 1947
Dragă Radule,
în fine, după o zarvă de aproape două săptămâni, reușesc să mă reculeg. Iată-mă în București — sper pentru puțin timp, căci ținta mea adevărată e Parisul. Trebuie să alerg mult și să bat fierul cald. Dacă nu ar fi Dinu Nicodin să mă ajute, nu aș ajunge la niciun rezultat.
Poate ți-a scris şi fratele tău despre mine, de când sunt aici. Față de lumea literară am o rezervă firească, fiindcă ea nu corespunde, în forma ei actuală, idealurilor mele — deci alor noastre comune. Dacă tu ai fi aici, situația s-ar schimba enorm. Și așa, dacă rezist şi nu izbucnesc la groaza de inepții în care se scaldă literații metropolei, e deoarece pot zâmbi știindu-te pe tine mereu lângă mine.
Sunt deocamdată într-o dezrădăcinare desăvârşită, fără ținte precise, fără a discerne o zare spirituală: de vină e şi inconfortul în care trăiesc, căci nu am fost până acum obişnuit cu menajul de unul singur. Apoi, lipsa totală a unei legături intime într-un oraş care nici nu mă atrage, căci toate relațiile mele țin de literatură şi aparțin altei generații.
Într-o zi, am fost la Noica, la casa lui din pădurea Andronache: mi-a citit o corespondență cu Mircea Eliade, care e acum în Paris şi comunică impresii diferite. Am convingerea că ne găsim în cu totul altă lume față de generațiile dinaintea noastră.
La spectacole de-abia de acum înainte voi merge: nu am văzut decât o scârnavă Fedoră de Sardou, cu amica noastră Marioara Zimniceanu (bună pentru teatrul din Dej), şi un recital al lui Bodeuț cu acompaniamentul lui Dan… La Ioana Postelnicu şi casa Lovinescu, cenacluri inocente, când nu rizibile. Manuscrisul volumului meu l-am dat spre lectură lui Perpessicius, iar eu îmi petrec singurele ore mai personale răsfoind în Conrad Ferdinand Meyer, în Regulele lui Descartes sau Wilhelm Meisterul teatral al lui Goethe.
La recomandarea lui Noica, descopăr critica lui Simmel, care merită deplin să fie cunoscută. Scrie-mi urgent ca să-ți pot răspunde. Adresa mea: str. Lt. Niculescu Bazar 11, Parcul Iancului.
P.S. 2 mai: o întrevedere a avut loc, nu demult, între Camil Petrescu Şi AL. R. Odeșteanu – attaché de Légation de S.M. le Roi de Roumanie, la primul acasă. Gazda era într-o dezordine vestimentară „scandaloasă”, nespălat, şi cu cipici rupți în picioare. În odaie, o dezordine crasă, murdărie și praf respingător. Vizitatorul, însoțit de un consul general — ambii în ținută ireproşabilă, oficioasă chiar — la guler tare.
CAMIL: De ce-ai venit dom’le?
ATTACHÉ: Am vrut să vă cunosc, căci sunteți o personalitate a lit…
CAMIL (pornit pe scandal): Eu nu sunt „personalitate”, dom’le!
ATTACHÉ (îngaimă, însă politicos)
CAMIL: Cunoşti noocrația?
ATTACHÉ: Pe cât se poate, din articolele și interviurile dvs.
CAMIL (nemulțumit): Eu sunt cel mai mare filosof al tuturor timpurilor. Tot ce s-a scris până la mine nu are nicio valoare.
ATTACHÉ (nedumerit, iritat): Nu vorbiți atunci ca un filosof, căci dacă e un singur adevăr, sunt diferite aspectele lui.
CAMIL: Tocmai fiindcă e un singur adevăr, el e în posesia mea. Numai doctrina substanței, a mea, stăpânește adevărul. Cunoști doctrina substanței?
ATTACHÉ: Nu, căci nu ați publicat-o Şi n-am reușit să văd manuscrisul dvs.
CAMIL (furios pe attaché că nu cunoaște doctrina substanței): D-ta scrii?
ATTACHÉ: Da, poezie, proză, teatru, politică, istorie, filosofie. Am adus cu mine o lucrare de filosofie, pe care vă rog să o citiți și veți cunoaşte punctul meu de vedere în filosofie. Vă prezint aici o parte din sistemul meu.
CAMIL: Nu mă interesează nici punctul dumitale de vedere, nici sistemul d-tale! ATTACHÉ: (e furios, dar se reține conform bunelor maniere ale unui diplomat)
Vizitatorii pleacă.
CAMIL (îi conduce până la ușă): Eşti cam tare, dom’le, nu ești ca bucureștenii noştri!… (Apoi): mi-a părut bine, mai poftiți pe la mine!
Absolut autentică!!!
Sibiu, 29 iulie 1950
Dragul meu,
Într-un suprem efort m-am smuls din București. Eram prea aproape de ea şi suferința sporea. Încerc acum, aici — unde însă, din nou, totul mi-o reamintește (şi-n cele mai frumoase momente) —, o uitare lecuitoare. Ce va mai fi? Cum voi putea realiza absența ei definitivă? Sunt atât de plin de ea, încât uneori îmi doresc moartea, numai pentru că sunt sigur că, de-aş muri în aceste clipe, aș muri cu numele ei pe buze. Şi totuși de câtă viață, de cât sens luminos m-a umplut ființa aceasta. Îi sunt profund recunoscător pentru tot ceea ce mi-a dat. Darul ei m-a renăscut — dar miraculos de vitalitate, prospețime, entuziasm.
Şi nespus de adânci tristeți mă locuiesc. Dragul meu, am coborât de pe rug și aduc cu mine nostalgia flăcărilor. Mi-o amintesc întruna: cu floarea capului aplecată pe umărul meu, împrejmuită de brațele mele, ispititoare, plină de dorinți, dându-mi-se în extaze erotice şi totuși cu candoare virginală. Ce puțin ți-aş spune, dacă ți-aș spune că sufăr. E mult mai mult decât atât: e un fel de destrămare a mea în o mie de suferinți, în o mie de tristeți. Apoi o necontenită, zdrobitoare așteptare. Parcă a unei soluții nebănuite ori a unei rezolvări magice care să repună totul în albie. Vorbesc cu mine însumi în autoconsolări — tot atâtea monologuri al căror rezultat este din nou ivirea ei în minte, cu tot cortegiul de farmec indicibil pe care, timp de doi ani — fericiți ani —, 1-am cunoscut.
Așa mi se scurg orele, mai lungi ca oricând. Artă? De-aș face-o, poate aş canaliza în ea tot ceea ce am strâns din acest timp vrăjit. Dar însingurarea nu se concretizează în nimic și se consumă fără urmă. Rana va lăsa o cicatrice vizibilă, dar eu aș fi preferat „opera” — pe care apoi s-o îndrăgesc ca pe cel mai scump copil al dragostei noastre.
Câte visuri mi-am legat de vara asta. A fost cea mai cumplită iarnă a sufletului meu…
P.S. Scrie-mi urgent ce faci şi dacă, venind la Cluj, te găsesc. Comunică-mi întreg programul tău, ca să te vizitez. Însă cât mai repede, pentru că în 15 august reintru în muncă.
Al tău,
Radu Stanca
Cluj, 31 iulie 1950
Dragă Radule,
am primit cele două scrisori ale tale, arzând de amarul foc pe care nu pot să nu-l invidiez, aşa cum am invidiat şi faza de plenitudine fericită a iubirii ce ai trăit. Oricât de mari ar fi suferințele de acum, ai trecut însă prin rugul dragostei împlinite, în care senzualitatea şi voluptatea au scăldat din belşug erosul, au dat sentimentului acel aliment regal, de perversitate fină şi sublimă esență biologică, ce unește cerul cu pământul. Tu ai trăit ceea ce e pentru mine încă un vis al viitorului. Sau am iubit fără speranță, sau am fost needucat spre a primi marele botez erotic, atunci când lucrul ar fi fost oarecum posibil, sau — ca acum — am gustat senzualitatea pură, goală de orice sentiment sau măcar umbră a lui, deci tot atâtea neîmpliniri, subminate de dorul sfâşietor al plenitudinei.
Vara aceasta a fost pentru mine de cea mai mare însemnătate, în această privință. Am făcut cel puțin școala senzualității. Îți scriu chiar după o noapte erotică, în care am gustat tot ce se poate pretinde corpului singur. Și, oricât aş fi de mulțumit că am trăit cel puțin această experiență, lipsa spiritualității — lipsa iubirii — o simt grav. E greu să trăiești fără aripi, atunci când toată structura ți-e alcătuită în vederea zborului. Sunt ca maşina zburătoare a lui Leonardo, țintuită în planşele lui de taină.
În schimb, nu sufăr — dar nu sunt prea încântat de calmul în care vegetez. Alaltăieri, altă întâlnire erotică, cu altă persoană decât cea de astă-noapte (ambii sunt total fără experiență, eu fiind prima lor rătăcire de acest fel), și am gustat toată plăcerea ce ți-o poate da viziunea plăcerii și senzualității ce o provoci în celălalt corp, pe care încerci să-l saturi de voluptate, să-l vezi respirând la sfârșit într-o ostenită voluptate, împăcată cu sine, pe pragul unui dulce și transparent somn. Atât și nimic mai mult. Sau poate fi continua perfecționare a tehnicei erotice un motiv de reală satisfacție? Suntem, oricum, într-o subzonă.
Te aștept, așadar, joi.
I.N.
București, 27 octombrie 1956
Dragă Radule,
ultima ta misivă se încheie cu cuvintele „de ce taci?”. Am tăcut atâta timp din două motive: primul, deoarece am fost absorbit cu totul vreme de o lună de studiul despre Agârbiceanu; al doilea, deoarece eram mereu anunțat de familia ta că vii la București, în drum spre Moscova?. Acum am isprăvit studiul şi, renunțând să te mai aștept, m-am decis să nu mai tac.
Agârbiceanu al meu a ieşit de foarte mare însemnătate, atât pentru dezvoltarea mijloacelor mele critice, cât și pentru bătrânul scriitor și pentru literatura română, care dobândește prin mine, cu un ceas mai devreme, un mare, foarte mare scriitor. Am dovedit că Agârbiceanu este, în schițele şi nuvelele sale, un stilist de valoare excepțională (mergând până la rafinamentele unui Mateiu Caragiale) și cel mai profund vizionar al sufletului țărănesc de la Miorița încoace. Poate să te surprindă afirmațiile şi zelul meu. Mulți, cărora le-am spus aceste lucruri, mă privesc ca pe un idiot. Dar apariția studiului va risipi îndoielile şi va fi o revelație.
Agârbiceanu este Blaga al prozei românești. L-am tratat în afara sămănătorismului, pe linia majoră a spiritului, încadrându-l în ceea ce eu numesc realismul mitic. Sub titlul Valori stilistice în nuvelistica lui Agârbiceanu, studiul (75 pagini dactilografiate) va apare în Viața Românească, nr. 12. În nr. 10, la „Miscellanea” public despre Scrisoarea de la Paris. Bengeasca îmi va apare în Teatrul din ianuarie. Crohmălniceanu cere insistent poezii ale tale.
În ce privește Misoginul, mi-ai trimis două copii absolut inutilizabile, pe care nu le pot nici prezenta nicăieri, nici recopia, căci sunt indescifrabile. Te rog deci, dă să se mai bată, pe cheltuiala mea, cât de repede posibil.
Locuiesc acum într-un fel de gaură de şarpe, adică o „cameră” fără fereastră de lângă biserica Amzei. Scrie-mi deocamdată la Ovidiu Constantinescu. Premiera Soranei, foarte mondenă şi cu succes obținut prin crispare. Spectacolul bun, dar fără „viziune” — cum cred că l-ai face tu. A fost pe aici, zilele astea, Blaga, despre care circulă zvonul (mi 1-a confirmat chiar el) că e propus pentru Premul Nobel. La Cluj, a avut în ultimul timp întrevederi lungi cu Miron Constantinescu şi Constanța Crăciun, în care le-a vorbit de imposibilitatea culturii fără libertate de creație. Constanța Crăciun i-a spus că se va juca Meșterul Manole.
Nicu are recursul în 5.
Vă sărută,
Nego
Dragă Nego,
Cum singura adresă pe care ți-o cunosc e cea de la Cluj, răspund prompt la scrisoarea ta, ceea ce la București nu pot face, necunoscându-ți sălașul.
Spui că rămâi la Cluj până în 15 ian. Tocmai atunci avem noi o premieră, Omul cu mârțoaga (cu Doti în rolul principal), încât la înapoierea în Capitală ar fi minunat dacă ai trece pe aici. Cum piesa nu e pusă de mine în scenă, ci de colegul meu Deloreanu, ai putea să-i faci și o cronică, nefiind suspectat de subiectivism. Eventual, drumul de aici la București ți l-ar deconta, în cazul acesta, revista Teatru.
Avem atâtea de vorbit, încât o întrerupere de drum în Sibiu ar fi extrem de oportună. Aici va apare, începând cu ianuarie, o mică revistă lunară Pagini sibiene, unde sunteți invitati și voi să colaborați. Cum vezi, toată țara se umple de reviste.
De asemeni, regiunea m-a invitat să redactez o carte: „Istoria teatrului din regiune”— de unde sper să iau bani buni.
Maria Stuart e gata prin 10 ianuarie. La teatru repet Casa inimilor sfărâmate de Shaw, o piesă pe cât de grea, pe atât de interesantă.
Există în teatru proiectul ca la concursul actorilor tineri ce va avea loc în mai la Buc., teatrul nostru să se prezinte cu piesa mea Grâuian și Dragomara.
După cum vezi proiecte, proiecte, proiecte… Vino, prin urmare, pe la Sibiu, ca să adăugăm la stocul existent altele noi…
Al tău,
Radu Stanca
31 dec. 1956
LA MULȚI ANI
