Prin intermediul unor scurte povești pline de insolit și de spectaculos, prin dialogul permanent purtat între om și natură, aflăm de existența unui loc cu personaje stranii și impunătoare, înainte de toate prin  alura lor fantasmatică. Locul aparține ținutului dintre „cele două pârâuri: al Ursului și Argintului”,  „așezat în colțul Transilvaniei, parcă pedepsit de cineva. Pereții –  munții Făgăraș și Cindrel” și este străbătut de o varietate multiculturală și multietnică de neamuri, printre care regăsim maghiari, sași și români, care vin și amprentează acest spațiu cu modul lor de a fi și de a se comporta, cu poveștile și spiritul lor viu, dinamic și adesea intempestiv.

 În demersul său evocativ, Constantin pare a se ghida după vorbele lui Max Weber, conform cărora „o națiune e o comunitate de memorie și de sentiment”. Astfel, pe parcursul cărții Orașul covoarelor (Editura Tracus Arte, 2022) Constantin Buduleci reușește să creeze o monografie poetică a unui spațiu viu, complex, plin de culoarea și de pitorescul unor vremuri foarte îndepărtate, dar și foarte apropiate. Caracterul sinergic al apropierii umane, vizibil mai ales în preajma unor provocări istorice și sociale, memoria ca o cutie de rezonanță a solidarității și a jovialității anumitor mentalități, atitudini sau fapte prezente și trecute, dinamismul sau, uneori, brevilocvența discursului narativ/poetic, contribuie la consolidarea spiritului vivant și cât se poate de tonic al întregului volum. Constantin creează atmosferă prin cuvinte atent alese, prin imagini pregnante, iar discursul, preponderent tranzitiv, impregnat de tușe stilistice sau ușor reflexive, nu lasă nicio clipă textul să devină, din punct de vedere semnificant sau simbolic, „un mecanism leneș”, vorba lui Umberto Eco.    

Legenda care oferă nume și identitate așezării se referă la faptul că „migratorii găsesc porci mari, așa pun numele orașului. Au ce mânca mult timp. Apoi sașii mănâncă și ei, dar nu le place numele dat de unguri orașului, așa că îl numesc Heltau. Vin și românii, care nu înțeleg nici unul din nume și botează orașul Cisnădie. La câți oameni trec pe aici, porcii tot nu se termină”.

 Această etapă, parcă arcadică, marcată de pitorescul  pastoral al întregii așezări, este precedată de o dezvoltare progresivă a societății, susținută și de un ritm al evocării mult mai accelerat.  Dezvoltarea treptată a infrastructurii, într-un astfel de spațiu aflat la confluența ruralului cu povestea, se desfășoară în paralel cu cea a mentalităților, a unor ierarhii cu rol de cutumă și a îndeletnicirilor de bază ale celor așezați aici: „Pentru că în jurul lor apar multe sate de ciobani, localnicii aleg să le cumpere lâna. Firele de lână încep să se întindă în tot orașul, de la biserică la cimitirul din marginea așezării. Străzile se colorează, curțile dreptunghiulare sunt tot mai bogate. Ierarhia e clară, la stradă stă omul, în spate animalul. Bancnotele sunt cea mai frumoasă invenție, pot fi atârnate pe firele de lână. Câteodată le culeg pentru a cumpăra fel de fel de invenții”.

În cadrul conturării unor elemente de antropologie fantasmatică, Constantin inserează scurte episoade narative, scrise într-un ritm evocativ și alert, de o concretețe cinematică, în care povestește despre efectul hipnotizator pe care muntele Măgura îl are asupra celor care poposesc în preajma lui, devenind astfel un personaj de-o forță ancestrală. În măsură „să hipnotizeze drumeții”, muntele este învăluit de frumusețea unei naturi debordante, aflate în plină vitalitate dionisiacă, în care dansul devine o formă a descătușării oricăror tensiuni sau energii. Nunțile devin, de asemenea, moduri de evadare sau de apropiere umană în sânul aceleiași naturi care se apropie de om și îi vorbește printr-un limbaj al dansului purificator, întrucât trunchiul brazilor sau zăpada, fără a deveni forțe neapărat copleșitoare, conferă bucuriei umane o dimensiune cathartică: „Localnicii își dau seama că nunțile sunt evenimentele la care poți evada, fără să se supere nimeni. Porțile mirilor și ale nașilor trebuie împodobite cu mesteceni sau brazi. Iarna, muntele se încălzește la focul făcut de tinerii musafiri, uneori chiar dansează răsturnând peste ei toată zăpada, dar asta se întâmpla rar. Singurul preț pe care îl cerea era pentru brazii de nuntă. Un tânăr frumos pentru un brad verde, nu prea gros”. Apoi intră în scenă personaje ca Gudrun, „leneșa satului”, o fire în care bonomia se împletește cu o sensibilitate vivantă, cea care nu face nimic altceva decât să se izoleze de restul lumii în miezul naturii, unde să „viseze ceea ce nu poate fi vis”, în timp ce „frunzele, cerul, păsările sau urșii care trec pe lângă ea plictisiți de gustul afinelor”; Siegfried, uriașul locului, un personaj cu totul aparte, un Gulliver sas, care e în stare să care „piatră peste piatră adunată de pe malurile celor două pârâuri”, cu care construiește un „turn mare, gros, înalt la apus, pentru a opri răul să intre, odată cu lumina soarelui” în biserică. Tot în interiorul bisericii a fost săpată o fântână  „în care să nu se înece nimeni” și în care, în vremuri de restriște, se adapă copiii și mamele care nu pot lupta afară, dar Johanna, un alt personaj emblematic, vrea „să se arunce în fântână, să stea pe fundul ei și să își vadă din nou soțul viu”.

Totodată, aurul reprezintă un element cheie al vieții acestora, care oferă valoare insolită locurilor și activităților colective,  căci „nu mai poate intra în pământ”. Însă, când este folosit cu precădere la confecționarea obiectelor din biserică, strălucirea lui  capătă valențe serafice, ține departe răul, căci „oamenii abia văd aurul din biserică, doar îl simt uneori și consideră că sunt atinși de Dumnezeu. În biserică aurul este un metal ca oricare altul”.

Urmează, după această incursiune mitică în inima așezării, o  serie de alte întâmplări care aduc, printr-o perspectivă demitizantă uneori, racordată la transformările și dezvoltările industriale, cele mai importante epoci istorice, fiecare în ritmul ei mai mult sau mai puțin accelerat, punându-și amprenta asupra oamenilor, a mentalităților, a transformărilor prin care Cisnădia/ Heltau a trecut. Perioada războaielor mondiale aduce cu sine o răspândire a fricii, un contrast izbitor între atrocitate și credință, căci în timp ce „oamenii mor în lagăre, alții vor o orgă mare în biserică” sau când pretutindeni în jur chipul terorii se ascunde după „postavurile uniformelor SS”. În astfel de vremuri, construcția unei orgi reprezintă sau nu un gest de frondă și de păstrare a memoriei totodată. Cele 2100 de tuburi sunt vocile morților.

În perioada comunistă, în oraș este deschisă fabrica de covoare care, pe lângă faptul că asigură locuri de muncă pentru majoritatea locuitorilor, precum și pentru cei care vin din alte părți, devine emblematică întrucât țesăturile care alcătuiesc aceste covoare imprimă pe suprafețele lor o poveste. Firele care se îmbină construiesc sau reconstruiesc identități, situații de viață, gesturi mai mult sau mai puțin neînțelese. Până la urmă, covorul acesta, fără a fi neapărat unul fermecat ca în poveștile cu Aladin, poartă memoria pașilor care îl calcă, dezvăluie o panoramă a vieților zilnice și a dramelor sau a comediilor care populează viața acestui oraș. Uneori, pe covor este imprimat și chipul opresorului, al lui Ceaușescu, în vremuri de restriște, propice controlului și asupririi. Livada cu meri este un alt punct de atracție unde, într-o atmosferă aproape cehoviană, la culesul merelor se întâlnesc tot felul de personaje amuzante sau tragice uneori, conturate de Constantin în cuvinte puține, dar care surprind foarte bine trăsătura de caracter a fiecăruia, impulsul acțiunii sau povestea din spatele unor fapte, gesturi, atitudini.

În aparență doar, semănând cu unul dintre acele locuri sadoveniene în care nu s-a întâmplat nimic, Cisnădia devine un spațiu atipic, în care zilnic are loc o sărbătoare a cotidianului ridicat la rangul de spectacular. Autobuzul de navetă, casetele audio, magnetofonul, primele zile de școală, cimitirul în care morții sunt îngropați direct în pârâuri subterane, astfel își spală oasele și poate păcatele, tabloul de absolvire care poate fi găsit în toate vitrinele din oraș și în care absolvenții stau doar într-o singură poziție, balcoanele ca turnuri de fildeș domestice, în măsură să asigure poezia vieții rutiniere pentru gospodinele care își duc, împovărător, o existență plină de lipsuri, revoluția care a cutremurat puțin viața Cisnădiei, dar care în urma ei a lăsat doar uimire și cutremur, toate acestea creează senzația aceea de stup uman aflat într-o continuă mișcare și aventură. Un spectacol al civilizației a cărui combustie internă o reprezintă umorul, ironia amară, neînsemnătatea percepute ca supape ale visării și ale iluziei în care aceste existențe persistă învăluite însă de o franchețe epifanică.

Patreon - O mie de semne
Avatar photo
Author

Date: Savu Popa (1991) Ocupația: Profesor de Limba şi literatura română, student doctorand în cadrul : Școlii Doctorale de Litere, Științe, Umaniste și Aplicate a Universității de Medicină, Farmacie și Științe și Tehnologie „George Emil Palade” din Târgu Mureș) Activitate literară a. Activitate literară Debutat cu poezie, în anul 2004, în revista Euphorion, din Sibiu. Debutul în volum, s-a produs în anul 2017, cu volumul Ipostaze, Editura Paralela 45, din Piteşti, iar în 2018 publică al doilea volum de versuri, la editura Cartea Românească, intitulat Noaptea mea de insomnie. Apariții în revistele: România literară, Banchetul, Ateneu, Familia, Tribuna, Sintagme literare, Actualitatea literară, Discobolul, Noise Poetry, Literomania, Liternautica, O mie de semne, Opt motive, Bucovina Literară, Literadura, Euphorion, Cervantes, Prăvălia culturală, Algoritm literar.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.