Serge Fauchereau spune la un moment dat, în monumentala sa „Introducere în poezia americană contemporană”, în capitolul dedicat lui William Carlos Williams, că „tema insolită (sau insolentă?) a unor poeme ne determină să ne gândim că esențialul se află, desigur, în altă parte decât în sens”. Apoi citează un poem celebru al nu mai puțin celebrului poet american:

I have eaten
the plums
that were in
the icebox
and which
you were probably
saving
foar breakfast
Forgive me
they were delicious
so sweet
and so cold

Am evocat și eu, acum câteva zile, la o lansare de carte, acest poem al lui William Carlos Williams pentru a încerca să scot în evidență faptul că, în poezie, simplitatea exprimării este superioară textualismului baroc plin de zorzoane stilistice și metaforice. Sunt surprins și mâhnit că există oameni care, poate din neștiință, poate dintr-o convingere care merge către acel tip de autosuficiență extremă (și de aici aroganța per se), persiflează poezia ajunsă în punctul ăsta al evoluției.

Firește, pragul acesta a fost atins de multă vreme de poeți care au înțeles (și care au făcut pionierat pe zona asta) că directețea mesajului este direct proporțională cu profunzimea lui. „O doamnă care se dezbracă” (am citat aici dintr-un poem al lui Raymond Queneau din 1967) nu este doar „o femeie care se dezbracă”. Cine vede doar atât în acest act atât de simplu și de complex totodată este sărac sufletește și n-ar trebui să aibă de-a face cu poezia sau să aibă posibilitatea de a emite judecăți purulente de valoare.

Ca să-l citez din nou pe Fauchereau, trebuie să adaug că „dacă esențialul scapă traducerii, aceasta se întâmplă pentru că «totul este în sunet» și că aici (în poemul lui William Carlos Williams – nota mea G.D.) «fraza se unduiește fără a emite vreun cântec».” În poemul lui Queneau acel „totul” nu este neapărat în sunet, deși avem o reală componentă auditivă, dacă e să ne imaginăm că „acțiunea” se petrece undeva lângă „metroul aerian” (chiar așa se intitulează poemul), ci într-o componentă care ține mai degrabă de imagine: „La adăpostul scării/ zboară fustele-n aer”.

Și și aici avem totuși o structură componistică în care nu regăsim doar elementul muzical (cum de altfel și sugerează sintagma), ci și una imagistică, fiindcă „vedem orchestra” și „auzim muzica” simultan în poem. Este, dacă vreți, deși poate e o barbarie hermeneutică să afirm asta, un textualism audio-video. Ne putem lesne imagina zgomotele orașului, mersul sacadat al metroului aerian, iar „la adăpostul scării” – și aici vine, la timp, elementul de seducție – „zboară fustele-n aer”.

Apoi înaintăm pe „cheiul Passy” –  cu toată melancolia lui alb-negru – „în jurul mărului/ proprietăresei unui apartament neocupat” – după care vine paradoxul, fiindcă acolo, surprinzător (de ce? fiindcă apartamentul era neocupat, firește) apare, ca într-un tablou impresionist, văzută de la o oarecare distanță, cu o imagine poate blurată de inspirația ușor pudibondă a poetului, misterioasa doamnă care se dezbracă. Nu știm nici ce caută acolo, cum a pătruns în acel loc, de ce se dezbracă într-un apartament care ar trebui să-i fie străin, dacă are sau nu o aventură pasageră, un rendez-vous inavuabil și așa mai departe. Știm doar că e acolo, într-o ipostază erotizantă (deși nu știm în ce stadiu al „dezbrăcării” se află), extrem de sugestivă și încărcată de toată simbolistica misterului și a ceea ce trebuie să rămână nespus, fiindcă există per se.

„Doamna care se dezbracă” este poezie esențializată, fiindcă imaginea ei, înconjurată de toate acele elemente de natură („mărul proprietăresei”, care sugerează păcatul pe cale de a se produce) sau citadine („cheiul Passy”, cu tot fumuriul lui) creează acel tip de emoție emergentă, evacuată din banalitate și fixată, cu toată cinematica despuierii, în cadrul vizual în care pătrunde, insidioasă și indiscretă, lentila obiectivului „camerei de filmat”.

Această „doamnă care se dezbracă” este, dacă vreți, corelativul obiectiv al prunelor lui William Carlos Williams, fiindcă „they were delicious/ so sweet” în egală măsură. De aceea cred că aceste versuri sunt mai profunde decât capacitatea de a gândi a unor „iubitori de poezie” întârziați în formule și judecăți infantile. De aceea cred că, în timp ce alți poeți umpleau impenitenți stadioane – fără să se gândească nicio clipă că vor plăti scump cândva pentru asta –, scriitori ca Mircea Ivănescu au trăit nu în marginea poeziei (fiindcă au fost mereu în esența ei), ci în marginea celebrității. Lucru care, până la urmă, nu a fost tocmai rău.

De aceea cred că – și aici preiau, firește, spusele lui Wittgenstein – „despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie să se tacă”. Despre poezie se poate vorbi, dar nu oricum, așa că uneori e preferabilă tăcerea, mai ales în cazul celor care sunt convinși că poezia e doar imagistică de suprafață, tunet declamativ și versificație de conjunctură. Poate că și eu ar fi trebuit să tac, dar am vorbit. Puteți să mă judecați pentru asta.  

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment